Pe 22 noiembrie apărea un anunţ, aşteptat cu drag de unii dintre noi, despre un nou cenaclu Virtualia :
,, Se anunţă Virtualia XIV”, scria Alina Manole la titlul articolului postat pe Hermeneia. Şi mai spunea ea că “Dacă va ninge, după cenaclu ne vom bate cu zăpadă, dacă va ploua, vom sta la un vin fiert, dacă va fi soare, ne vom plimba prin Copou”.
Entuziasmată, scriam: “Felicit inițiativa! Venim cu colindul :) și cu versul.”
Şi din clipa aceea a fost soare cât pentru o amintire văratică, şi a plouat nostalgic, şi a nins mai alb ca oricând, a nins ,,dezmăţat şi tandru pe aleea cu castani” până ce ,,Iaşiul şi-a tras până în barbă plapuma de flori de tei”...
Şi a nins cu emoţii de iarnă, cu îngrijorări, cu rostiri calde şi calme în comentariile de sub anunţ:

(Alina Manole - 10 Dec 2012)
Cod galben de ninsori. Dacă vremea ne va fi potrivnică, ce facem?
(silvia bitere - 11 Dec 2012)
Nu ştim! Tu eşti mama, "mama virtualia", tu să ne spui! "Râd e vers" by Alina Manole.
(Alina Manole - 11 Dec 2012)
Mama Virtualiei nu mai vrea să aibă inima cât un purice până ajunge lumea de la Suceava, Bacău, Vaslui sau Bucureşti, cu maşinile prin viscol si gheţuş.
[…] Vă voi contacta în caz că schimbăm brusc ziua şi ora.
Brusc înseamnă că vineri, în funcţie de prognoză, voi lua decizia dacă rămânem pe 15 sau schimbăm.
(Maria(na) Doina Leonte - 11 Dec 2012)
Eu îmi doresc să nu ratez întâlnirea asta, mai ales că în acest an nu am reușit, din motive obiective, să particip la niciun eveniment literar…
(Alina Manole - 12 Dec 2012)
Judeţul Iaşi e blocat sub viscol
Din motive obiective, cenaclul se amână pentru 22 decembrie, ora 16.
Dacă reuşim să ne adunăm atunci, vom fi prima generaţie de poeţi post-apocaliptici :)

***
Iată că a trecut apocalipsa şi nu a lăsat decât câteva victime ale naivității.
Ninsoarea pare o cernere de cenuşă incredibil de albă, ca după o jertifre sfinţitoare care se aşterne cu sfială peste cerebralii şi credincioşii autentici a unui decembrie real din 2012.
Pornesc nerăbdătoare spre Iaşi cu trenul de dimineaţă. Uit că e 22 Decembrie, acel 22 care, în urmă cu 23 de ani, părea salvator pentru naţiune. Uit că încă mai sunt acasă ceva pregătiri pentru Crăciun. În gândurile mele stăruie doar întâlnirea de cenaclu. Îmi amintesc o rostire de anul trecut : ,,Îţi dai seama ce frumos ?! Vom fi toţi în aceeaşi carte! Unii lângă alţii şi ne vom citit cu drag la veioză!... şi aşa îmi amintesc de geneza poemului ,,Lumina veiozei în zori”, poem dedicat antologiei Virtualia de anul trecut.
Singurele două vagoane ale trenului abia ating întinderea albă. Îmi simt gândurile curate, bune.
Simt nevoia să vorbesc cu prietenii... şi o fac.
Îmi lărgesc inima şi întind în suflet o masă imensă peste care aştern o faţă de masă imaculată. Aprind lumini în sfeşnicile la căldura cărora au crescut prietenii literare pe care nu le voi uita curând. Fac loc pentru toți la cina literară. Mă întreb: oare care vor fi numele prezente în antologie pe lângă cele ştiute deja?
Porţile Iaşiului sunt larg deschise. Strada Lăpuşneanu e atât de aproape de gară! Trec de Anticariatul Grumăzescu fiindcă e prea devreme. Colindători şi urători din zona Neamţului animă o scenă în faţa căreia mă opresc. De partea cealaltă parcă îl zăresc înfrigurat pe Şerban Georgescu. Deci a venit! A răzbit prin viscol de la Bucureşti. Îl felicit în gând.
Gerul şi dorinţa de a mai schimba o vorbă, două, cu cenacliştii mă îndeamnă să intru mult prea devreme în anticariat. Deocamdată nimeni pe care să cunosc.
Întorc privirea spre uşa de la intrare sperând din tot sufletul să intre cineva dintre ai noştri. Şi intră Adrian Agheorghesei cu un prieten. Bucurie! Ce luminos e omul locuit de cuvânt, de inteligenţă şi de bunătate!
Întorc din nou privirea. Intră Dorin Cozan şi zâmbetul întâlnirii pentru prima oară îmi aminteşte brusc de poemul lui, ,,Tu, surâzândă”. E iar bucurie şi împărtăşire de parcă ne-am fi ştiu de când Geneza! Şi poate că da... Rând pe rând sosesc şi ceilalţi: Alina Manole, Paul Gorban, Şerban Georgescu, Daniela Bîrzu şi Raluca Blezniuc. Atmosfera culturală are tuşe clare.
Începe Alina Manole, unul dintre moderatorii activității alături de Dumitru Grumăzescu, prin anunţarea programului. Prima dată se prezintă de către Paul Gorban volumul de proză ,,Urâţii” scris de Dorin Cozan. Fotoliile acelea pe care poate că au stat odată prinţii, iată că acum sunt atât de primitoare pentru noi nume în literatura română actuală. E o prezentare onestă, fără broderii cu fir de argint, făcută cu profesionalism. Cuvintele cheie: autenticitate, şarm, calitate, nostalgie, parfum local, moldovenesc, prietenie, surâs. Un moment special a fost când autorul a citit, la insistenţele noastre, un fragment din roman, cu fidelitate pentru limbajul moldovenesc, specific Cotnarilor.
Printre altele s-a citit un fragment din notele de lectură scrise pe coperta a IV-a romanului.
“Citind romanul Urâţii nu ai cum să nu simţi miros de romaniţă, de zarzăr, de salcâm ars în vatră, de cafea făcută pe plită, de vin fiert şi chiar de chirpici. Autorul invită cititorul să fie martor la cele mai bizare aventuri săteşti. Astfel te trezeşti prezent, cu toată viaţa ta, fie în plină nuntă, fie la înmormântare, fie la o naştere tipic românească, fie în prezenţa unor personaje sărite din tipar. Dincolo de toate aceste povestiri care, până la urmă, construiesc un roman-puzzle, cartea transmite o morală băbească despre memorie şi origini. Mai găseşti acolo poveşti de amor, o poveste cu un potop care prefigurează sfârşitul lumii, întâmplări mai puţin ortodoxe din Săptămâna Mare a Paştelui, precum şi o adevărată lecţie de beţie.” (Paul Gorban)
Un grupaj de colinde interpretate instrumental de câţiva elevi ai Colegiului „Octav Băncilă” din Iași și ai Colegiului „Doris Iorga” din Bacău sporesc în grandoare sărbătoarea şi fac o tranziţie reuşită către momentul prezentării volumului de poezie „De-a Coraline” al Silviei Bitere, prezentare care îmi aparţine. Brusc se face cald şi o sete ca în deşert mă ameninţă. În asemenea momente ai nevoie de zâmbete prietenoase... şi vin, ca nişte fluturi de lumină. Mi-e dragă mult Coraline, de aceea insist în prezentarea mea tremurată citând-o pe Silvia:
„Coraline face parte dintr-un ciclu personal intitulat de-a coraline. o iubesc foarte mult pentru că ea aşa este. ştie să greşească, ştie să iubească, să piardă, să câştige dar reuşeşte mereu să fie foarte aproape de ea, să se cunoască. e şi greu, e şi uşor, în sensul că are două vieţi. una reală, concretă, materializată şi una introspectiv real, dualist susţinută de "a fi". ”
I-am mulţumit în gând Silviei că prin scrisul introspectiv şi confesiv, prin evadarea într-o altă realitate, m-a făcut un fel de complice, o confidentă care îi împărtăşeşte în totalitate dorinţa de a reconsidera relaţia pe verticală cu divinitatea, cu cerul, şi relaţia pe orizontală, cu semenii și chiar relația cu sine.

După un alt moment muzical, ni se prezintă antologia Virtualia a cărei copertă e realizată cu migală, cu dedicare de către artistul Vlad Turburea. Știam cumva că nu va veni, însă e inexplicabil, sau poate că nu, cum îi simți pe unii alături, acolo lângă umărul tău. Să fie asta din cauza unei dăruiri ale artistului, în general, care se jertfește pe sine de dragul altora și e omniprezent prin tot ce a creat? Poate. Sigur!
Începem a citi poemele din antologie. E uimitor, e frumos, e necesar să știi, să ai încă o dovadă în plus de altruism când fiecare recită mai mult din poemele altora decât din cele proprii. Mi-e drag să îi revăd, să îi aud citind pe Adrian Agheorghesei (căruia îi mulțumesc pentru că a ales și unul din poemele mele), pe Alina Manole, pe Dorin Cozan, pe Daniela Bîrzu, pe Raluca Blezniuc și pe Șerban Georgescu. Văd, simt în fiecare o atenție specială pentru alții, un fel de sfială ca atunci când ții în palme un nou-născut. E respect pentru creația celuilalt, e atingere tandră a cuvântului, a versului, a paginii pe al cărui alb sălășluiește ceva din ființa altuia.
Se citește din aproape toți cei prezenți în antologie, iar din unii chiar de două ori: Silvia Bitere, Dorin Cozan, Carmen Tania Grigore.
Deși au trecut mai mult de două ore, parcă am mai sta, parcă aș lua cartea și i-aș citi pe toți să știe că îi prețuiesc. Mă resemnez după tableta în loc de epilog citită de Șerban Georgescu din volumul Silviei Bitere.
Domnul Dumitru Grumăzescu ne mulțumește și ne invită să venim la primăvară, când va ninge cu flori de cireș (moment în care mă privește complice...îi dăruisem volumul personal de haiku - Karumi).
La pianul din colț se aud din nou colinde. Îmi vine să cânt! Servim ceva dulce, facem fotografii, împărțim cadouri și zâmbete, ne privim mai de aproape, oferim și primim autografe... și parcă ne temem de clipa despărțirii.
Plecăm.
La masa cu patru scaune de lângă gară e bine. În cafea se pune mult lapte și e un amestec dulce și drag.
În tren parcă nu e bine.
Mi-e dor.
Sun.
Țin în palme antologia ca pe o scrisoare scrisă de mână cu cerneală albastră...