sunt poezie la atingere
atât de multă încât trupul imploră de mână când te ţin
pleoapele se zbat de dorinţă
prin minte trece o piesă de teatru
am fost dintotdeauna un ecologist
o elenă ce poartă în piele muşcătura versului
dimineţile miros libertatea
soare ce ia de mână furtuna şi iese la pescuit
Ai dracului ţânţarii, bâzâiau prin negură
era umed şi sufeream de lingoare
mă lipeam de ei ca să îmi sugă vlaga
la orizont o trompă de metal umple aerul conservelor
era război, căutam ţigări în buzunarele morţilor
el săpa morminte şi scuipa veninul puştilor în palme
aveam o ură necontrolabilă pe vecini, puneau patefonul german la full
nevastă-sa nu-şi îmbrăca blana de sconc
știi ce ești tu? ești un violoncel
iar eu
cea condamnată să-l ascult
singură-n noapte
dacă ai putea să mă privești n-ai vedea o femeie ci umbra
femeii tăcute cu fruntea lăsată pe braț
violoncelul ar vorbi de lungi călătorii de soare arzător și de ninsori
de războaie în care numai timpul câștigă
sau întâmplarea sora lui vitregă
de dragul tău umbra s-ar lumina și s-ar preface-n crin
înflorit în tranșee
deși e mult de când nu mai crede în crini și cu atât mai mult
nu crede-n întâmplări
o palmă uriașă aspră și caldă
îmi acoperă ceafa tremur încerc să glumesc
dar mă prind repede că lumea a devenit prea îngustă
genunchii și-au pierdut elasticitatea tușesc
văd casa întâi o parte a acoperișului recunosc până și ploaia
e aceeași de acum treișdoi de ani deschid fereastra
oblonul verde reușesc cu greu să strecor
coada de la mătură între partea de sus a cuibului și streașină
trag cu putere cuibul se desprinde în stradă
fără să-i pese de ploaie țăranca a dat drumul umbrelei
Comentarii aleatorii