întunericul din lucruri nemărturisite
macină sufletul
ca un animal cu ceafa încordată
îşi ciuleşte urechile
după fiecare pas greşit
ochii măriţi ca o guşă înfoiată
îngroaşă frica
inima acoperă capul
în oameni prea mici
viaţă arată cu mâna
în umbra din coşul pieptului
nimeni nu face nimic să aprindă lumina
numai în casa unei văduve arde o rugăciune
întoarsă din cer
n-a avut suficientă putere să creadă
azi sunt mândră de cuşca în care m-au închis
e înaltă şi prinsă de cârligul lunii în caz că vreau să zbor
am toată libertatea
gândurile celorlalţi sâsâie în jurul meu ca un cârd de gâşte
furioase că nu mă pot atinge
ţin post de cuvinte rar înghit vreo vorbă emancipată
ca pe-o găluşcă fierbinte
peticul de praf de sub tălpi e mereu altul
slavă ţie viaţă
calc apăsat ca un stetoscop prezic furtuna din rănile pământului
sunt fata în albastru a lui mişu popp poţi citi pe chipul meu calm fericirea
Cobor din microbuz, pregătit să urc marele deal.
Trec de răspântia cu lumini și intru în noapte,
acolo unde un contracurent îmi spulberă ninsoarea
din plete, ninsoarea iernilor care încă n-au venit.
Pășesc prin întuneric, pășesc printre case pustii
de parcă-aș păși printre suflete părăsite de oameni.
Pășesc prin întuneric, însoțit de umbră,
ca de un personaj dintr-un film postapocaliptic.
Pășesc nepăsător prin întuneric, pășesc, spunându-mi că
acolo unde există lumină, există și lătrat de câine.
pereţii iau forma frumoasă a craniilor izbite
în încercarea de a prinde un ritm firesc, orbitele se lărgesc cu încă o spaimă;
stăm de veghe cu ţigările aprinse,
timpul se ascunde în colţuri întunecate alături de celelalte lucruri inventate.
ne-am găsit şi toate drumurile s-au adunat sub noi într-un punct sinistru,
o groapă micuţă şi caldă ca un sac de dormit;
pentru o vreme aceasta a fost dragostea noastră, un spaţiu strâmt şi intim
în care am rezistat eroic.
Habar n-aveam cine era
şi ce voia de la mine;
îl văzusem cum
încerca să iasă din întuneric,
pe când eu mă pregăteam
să intru în conul de umbră
şi să mă-ntretai cu el
până la sânge;
de cum trecusem pragul,
mă apucase de-un braţ
şi mă trase-ntr-o parte
cu vorbele:
Am venit să văd ce mai faci,
că nu ne-am mai auzit de mult
şi cum totul se-ntâmplă
cu-ntârziere aici sau dincolo,
mi-am spus în umbra mea:
de ce nu astăzi
soarele tău să se stingă?!
Comentarii aleatorii