fără noi cresc sâmburii și semințele lumii
luciul lor are patina caldă a lingurilor de alamă / toate înghesuite în sertare de lemn
cu ele se sapă
primavara și doar atât se aude glasuri închise în
vase de lut nu esti prizonier nu vrei amnistii / atât știi
întotdeauna va fi ceva de crescut pe aceste pământuri
întindem apa peste ierburi ca pe o ie
până ce soarele tot mai departe o sa fie o stea înghețată
la marginea lui explozii de gheață care
or să ne ascută și mai mult simțurile
locuiesc într-un laborator
nu se aude nimic
pot să mă plimb cu mouse-ul
să-mi fie teamă în vis
un urs descoperă lumea căutând
printre medicamente
soarele roșu
îmi leagă o ață pe deget
capătul scării păzit de grifoni
un om cu baston într-o limbă uitată
învață să meargă impresionism
dureros
cuvântul șlefuit precum o sculptură
mișcă pereții să-ncapă lumina
din cauza oglinzilor
uit că nu am pe nimeni
sub copacul tăiat de furnici
întreabă dacă vreau o păpuşă
la culcare îmi potrivea perna cu greieri
auzeam scările coborâte zilei de luni
cu săculeţul de gât şi biletul în mână
aşteptam un tramvai
la fiecare oprire simţeam iubirea
dar nu voiam să cresc din greşeală
îmi doresc leagănul unui copil
de părinţi mă bucur în suflet
să nu fac gelos vreun înger cu complexul oedip
fumez tot ce-mi trece prin minte
până la filtru buzele tale
deschise de fum
Comentarii aleatorii