mă întreb unde se duce praful care
s-a ales din maşină din casă din viaţă
din noi ceva de neînţeles spun burlanele
de la streaşină lacustru şi cenuşiu îmi vine
să mă duc pe funiile adipoase care se rup omizi
de pe frunze arse de sufletul nostru poluat
în ce canal
în ce mare
în ce oase de om păcătos
coşmelie de nori se prăbuşeşte
peste pleoapele mele ştergătoare
puse pe rapid să înlăture
lacrimile praful
ales
din iubirea noastră
la meteo s-au anunţat ploi
cât recitesc scrisoarea
dragostea din portretul unei prinţese răpite
nu-mi zâmbeşte
mă priveşte ca o femeie
care nu-şi alege bărbatul după ţinută
întâi mă lăsă să vorbesc
în timp ce-şi trage sufletul ca pe un copil cu capul întors spre trecător
îmi agăț privirea de cercei
buzele ei ţuguiate trag din țigară
tusea lipsită de orice manieră împrăştie rotocoalele de fum
n-am vrut să-mi fac o altă femeie din poezie rescrisă de multe ori
să fie înţeleasă
dar nici zid de care să se izbească vreo necuvântătoare
cuvintele ca nişte bărbaţi îmbrăcaţi în negru încercuiesc inima
tu priveşti cum doarme păpuşa
pe resturi de scrisori rupte
simt durerea unei relaţii închise
santinela adoarme sufletul în ambalaje de carton
soarele e tot mai departe
sunt un prizonier în armonie cu zidurile
după ce totul moare
rugăciunea prinsă la piept ca o etichetă de om liber
îşi apropie de uşă vârfurile
apoi zboară
un foc de armă
sângerează cu capul pe umerii mei
n-are nimic bun care să-l facă să se oprească la timp
cineva a tras la ţintă
trupul se târâşte pe praful de puşcă
ca ultima dată când am privit în urmă
Comentarii aleatorii