n-am uitat cum m-ai lepădat ca pe o haină care nu avea glas să se dezvinovăţească. o umbră ce s-a întins pe sub fereastră şi s-a înfipt într-o scorbură. mă târăsc până dimineaţa ca un melc dar gândurile mele se opresc la uşa ta, în pridvor, îmi reproşează cât sunt de neînţelepte.

mă străduiesc să las un semn în fiecare firidă. lemnul uşilor are, încă, miros de primăvară. îmi spune că voi îmbătrâni în curând. pielea mi se va face mai aspră decât lespedea treptelor.

când te iubeam am profanat cântecul, aşa cum înnegreşti aerul cu penele unor dimineţi păgâne. şi-au făcut cuib în crengile smochinului de sub ferestrele lui Mefiboşet.

în fiecare zi am smuls cu ghearele ochii unui oaspete la masa ta. viaţa şi-a înlocuit cântecul harfei cu şuieratul săgeţii. îţi străpunge timpanele când ţâşneşte din coarda arcului. în fiecare cort locuieşte un strigăt de luptă. şobolanul cu dinţii de aur ridică glasul împotriva nisipului.

în amurg, sub razele soarelui, timpul scrie cu pietre o nouă poveste.