Mai demult, pe atunci când nimeni nu cădea bacalaureatu`, băieții cu …liceu la bază înfundau iute armata. Acolo, căprari zeloși și tamajori bețivi le mâncau zilele pân` ce apărea leatul nou. Urma o verificare sumară, făcută de ofițeri de comandament - colonei cu burți ce dădeau să iasă afară din centuri și diagonale. În vreo două zile se dădeau șapte așa-zise examene: săpări de adăposturi și tranșee, cu nelipsita lopățică rabatabilă de la brâu, împușcături de probă, mișcare de paradă, marș forțat, porticul infanteristului, gazare în cort și - nu putea lipsi - politica partidului. “Beu, febeu, beu, febeu …” notau întruna burtoșii înstelați. Colonelul cu învățământul politic, un tip aparte (urmase și filosofia), văzându-și recruții speriați de bombe și strânși la copci de parcă erau ai Marelui Kim, îi examină original: el întreba, el răspundea. “Și acum, mai zise, aș vrea doar o poezie sau un cântec, ceva, s-aud și de la voi“. Asta, poate, pentru a-și da seama mai bine cât de ridicat era nivelul politic al cătanelor… Spuse unul Partidul, altul Mamă Țară, iar altul cântase “Eu mă duc, mândro, mă duc/ La armată, nu la plug”. Nu`ș ce-i veni lui Matei al lui Dână, soldat între soldați și el, că recită Lacustră. Afară era un ger de februarie, iar când ajunse la ”Și parcă dorm pe scânduri ude/ În spate mă izbește un val …” îi zbură zâmbetul colonelului: “Bă P...lică, sper că nu faci vreo aluzie la condițiile voastre de cazare, că mă dau, Dracu`, ăștia afară din armată! Oricum, eu îți dau febeu.” Se trezi la un pichet de grăniceri dintr-un sat arădean, Variaș-Iratoșu, full de unguri. Aici soldații, mai toți proveniți de pe meleagurile Vasluiului ori Botoșanilor, beau monopol până cădeau în cap, prin ospeții zilnice la fetele unguroaice care arar știau vreo boabă românește. Nu se mira nimeni când își uitau la ele, pe sub paturi, puștile cu încărcătoare și baionete; le recuperau întotdeauna. De fapt, le aduceau a doua zi mustăcioșii lor tați, cerându-și scuze, parcă aflați în culpă, într-o românescă stricată. În registre totul era în regulă, iar cartușele ieșeau mereu număr. Doar odată, parcă, a lipsit unul, că s-a jucat, din plictiseală, fruntașul bucătar, în timpul celor patru ceasuri de santinelă, cocoțat în PO-1, foișorul de 16 metri din fața pichetului, și l-a scăpat în buruiene. La prima tragere, însă, numărul a fost completat, prin diminuarea rației de muniție consumată. Na, s-a descurcat și l`entul nostru, că altfel îl zburau în civilie direct, iar el n-avea defel vreo meserie, făcând doar școală militară… Printre borne, cu soldații de dincolo se vorbea mai mult prin semne. Nu de puține ori erau și “evenimente”: noaptea, câte-un cioban rătăcit trecea granița cu tot cu turmă, sau vreun chefliu de-al lor o lua de-a dreptul peste fâșie, ca prin straturile lui de zarzavat. Odată, chiar, trecu la ei o nuntă întreagă, cu miri și nași și socri – ba și cu formația de muzicanți (avea și guristă, îmi amintesc bine) adusă special de la Arad. Bineînțeles, în două zile erau veniți înapoi, cu lăutari cu tot. La Centru nu s-a raportat nimic. Una peste alta, în anul acela - fără permisii și fără pachete (carnea și făina erau la cartelă) - niciunul nu ne-am împușcat. Și nici să evadăm nu ne trecu prin minte...