Ideea că “nimeni nu e de neînlocuit” suflă ca un vânt rece prin instituţiile româneşti. Din cauza ei, unii salariaţi surmenaţi ezită să ia concediu, alţii se abţin şi nu se duc la w.c. în orele de serviciu, de teamă că în cele două minute cât îşi fac nevoile, să nu se aducă în locul lor braţe de muncă mai ieftine din China. Sunt şi unii care pur şi simplu refuză să moară, fiindu-le frică să nu se decopere - post-mortem - că n-ar fi fost nici o pagubă dacă nici nu se năşteau.
Pe de altă parte, filozoful antichităţii Protagoras se ridică în picioare şi strigă în megafoane: “Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Auzind această declaraţie, sare din mormânt înţeleptul Seneca şi supralicitează: “ Omul este ceva sfânt pentru om ” în timp ce Spinoza aplaudă şi adaugă: “Omului nimic nu-i este mai folositor decât omul”. Cel mai mult îmi place de poetul Alfred de Vigny, care ne spune că: „N-am întâlnit un om de la care să nu fi avut ceva de învăţat”.
Pe partea cealaltă, vine sultanul neînfricat al unei naţii din ce în ce mai prosperă şi anunţă pe tonuri stridente că omul nu e cine ştie ce sfânt pentru om, că nimeni nu e de neînlocuit , că de oricine se poate dumnealui dispensa şi că puţin îi pasă lui de ăia care nu au fost capabili să păstreze o flotă sau să facă o balanţă comercială nici în versuri, nici în cifre.
Eu înclin să-i dau dreptate acestui sultan, fiindcă pâinea şi cuţitul ( momentan) el le are în mână, nu filozofii ăia. Din orgoliu, numai din orgoliu vrem să fim consideraţi indispensabili. De acest lucru profită unele instituţii – cum ar fi băncile, tribunalele, penitenciarele, societăţile de asigurări – care nu se pot lipsi de noi nici un moment. Dar în afară de câţiva impostori trimişi să ne vândă castraveţi, toţi ceilalţi putem fi înlocuiţi la fel de uşor precum se înlocuieşte zahărul cu zaharina, pielea cu plasticul şi patriotismul fierbinte cu Polul Nord.
Toţi suntem de prisos, nimeni nu are nevoie de noi şi probabil dacă am dispărea din societate, s-ar crea o prosperitate cum nu s-a mai văzut nici în Germania. Gândiţi-vă: salariile, bursele, primele, fondurile de pensii, toate ar fi cărate la băncile din Elveţia, fără proteste. Problemele familiilor cu mulţi copii ar fi tot atât de insignifiante ca şi pe vremea lui Adam şi Eva.
E clar că omenirea nu poate fi fericită dacă se cramponează de existenţă. Ocupă prea mult loc în schemă. De altfel, omenirea însăşi pare a fi convinsă de inutilitatea ei. De aceea – probabil – recurge la tot felul de metode ca să elibereze locul cât mai repede. Nu vedeţi? Oamenii se pun în slujba unor dictatori, tolerează impostori despotici, renunţă la idealuri, la demnitate, la brânza de Sibiu şi la descoperirea de noi zăcăminte, iar din când în când se lasă târâţi într-un război inutil în care oricine – orice specialist, orice salariat, orice filozof sau sultan – poate fi înlocuit cu o piatră funerară…