e-atâta frumuseţe în ochiul meu de orb
ce-aşteaptă la fântână scăldarea în lumină,
ce-ncuie între pleoape vecia, ca s-o sorb
cu setea mea de lemn, de piatră
şi de tină.

cu ficuşii din mine ascult insaţiat
acustice tăceri pe drumul spre Emaus
şi dintr-odată, Domnul, atinge-nduioşat
frunzarul meu de temeri
şi raiuri s-au adaus.

loc nu mai e de umbră, de ţipăt şi de val
chiar dacă scriu cu trupul pe ziduri: mene, mene...
cu sufletul mă urc în psalmul din pocal
rostit în aşteptări de-atâtea
Magdalene.

e-atâta frumuseţe în ochiul meu de fiu
care-a pierdut orbirea privind la crucea Lui!
frânturi de necuprins le înţeleg târziu
şi-ncep şi eu în lume izvoade
să descui.