Ca un labrador vişiniu
se scutură timpul, lumina
năpârleşte şi mă cheamă din mine şi mă cheamă din ea
orbitor, pe pipăite, pe şchiopătate,
sunt murmurul surdului, gestul mutului mirat,
şi buzunare pline cu păsări mici răstoarnă aerul,
aerul acesta iute şi rumen şi copilăros,
această sârmă de solzi ţipători,
sub mine se întâmpla spinări de acvile cuminţi,
nu mai respir decât când uit,
nu mai uit decât când te amintesc.

Şi pentru prima dată cerul e mai adânc decât înalt,
un ţol cu flori de câmp şi praf arcuit,
şi pentru prima dată oameni-lăţi-lungilă
bat covoarele între blocuri de parcă bat din aripi,
şi tata cântă din os cel mai vesel şi mai devreme cântec,
ah! cum aş plânge din senin albastru
şi ah! cum aş râde portocaliul ăsta bubuind, bubuind, bubuind.

Zboară, scrânciob, şi cântă şi taie zarea
peste care trec bărci argintii,
şi taie şi cântă zarea peste care nu trece nimeni,
căci după atâta vreme şi după atâta inimă,
golul tău strigă ca apucatul:
Maniri, Maniri, apucato,
Maniri, Maniri, mirato,
s-a răsturnat aerul cu tot înţelesul lui,
s-au apucat covoarele de cules oameni.