ea e o pânză de apă în jurul taliei lumii
iar lumea e o cascadă desenată pe
un pergament
dacă o întâlnesc îmi ies dintre coaste canarii
curg pe mine omizile
din arterele ce mișcă mesaje
necunoscute
sub pielea mea parfumată ea scrie cu ruj pe oglindă
și oglinda este
acea parte a plămânilor care
nu respiră ci mângâie
când ajunge pe un trotuar acesta
devine insulă
iar dacă ochii ei mă caută
sunt rază coborâtoare
undeva ea se îndreaptă pe harta pământului
însă mai posibil e ca atunci
să se întoarcă cu fața spre steaua polară
eu o voi plânge pe un acoperiș cald
voi pune o pătură
peste tălpile goale
și voi adormi cu impresia că lângă mine se zbate
ceva mai viu decât gândul acesta