Moartea se hrănea cu carcase de suflete
el singurul viu
printre răni îngropate
în fisurile pământului

cu pași cadențați
respira amiaza unui ținut necunoscut
iar cu credința își miruia fruntea
și dumnezeu îi mângâia respirația
accelerată de spaimă

mergea fără țintă
avea ochii zdrențuiți
și nehidratați de lumină
ajuns la capătul puterilor
aluneca în tăcere
simțea aerul celeilalte lumi
din zborul păsărilor pleșuve

aproape de casă
zâmbetul soției
cu pleoapa stângă lăcrimată
n-a depus actele pentru divorț
l-a așteptat în pragul unui gând
cu inima strânsă

el cu mâna tremurândă
ca la semnătura păcii
i-a oferit floare pentru suflet
și-n timp ce-și scutura de pe haine
firimiturile frontului
a mai tras o linie pe tocul ușii
ca un rezumat al veteranului
cu misiuni îndeplinite.