Fiecare cuvânt ca un tir trece prin noi…
Am revenit cât de repede am putut.
Pentru început vreu să spun că nu ştiu cine este persoana Oana Zahiu şi în ce colţ de lume îşi duce existenţa. Nu avem nici un fel de filiaţie sau alte legături, în afară de poezie. Spun asta pentru a nu se interpreta cine mai ştie ce. Rândurile mele sunt doar nişte impresii subiective despre creaţia Oanei, fără pretenţii de critică şi analiză literară.

Mereu am sentimentul de jenă că tot ceea ce ni se spune a mai fost spus de altcineva, mai înainte, altfel sau fără să-şi fi dus gândul până la capăt. Cu alte cuvinte, poetul vine şi şterge cu versul său un alt vers, vine şi scrie peste ceea ce a fost scris ceea ce nu s-a scris încă.
Pornind de la ceastă impresie, s-ar părea că totul e simplu, dar, treptat, ne dăm seama că, dimpotrivă, totul e foarte complicat, iar uneori de nepătruns.
Desluşesc, după primele citiri ale textelor tale, că “marea lupta”, “încrâncenata luptă”pe care o porţi, cu tine însuţi şi cu ceilalţi, este lupta împotriva cuvântului şi pentru cuvânt. Şi, îndrăznesc să spun, că nimic nu este mai importat decât cuvântul - această fiinţă care se naşte odată cu noi pentru a ne ajuta să traversăm fărâma noastră de eternitate. Cuvântul, cel care ni s-a dat pentru a fi liberi, iar noi, printre altele, am făcut din el până şi instrument de tortură. Fruct desprins dintr-un arbore nevăzut, menit să ne vindece singurătăţile.
Nu ştiu de ce am impresia că tu auzi cuvântul cu privirea, îl vezi cu auzul şi-i simţi tăcerea ca pe o rană deschisă devenită fântână. “cuvintele…cele nerostite cad pe caldarâmul cadrilat…nişte bile colorate, lovindu-se de lumea în aşteptare, strângându-se cu delicateţea unor balerine înotătoare, în forma unei flori lotus chiar în centrul peronului” sau al poemului, aş spune eu.
Deşi nu pare vizibil tu îţi despici sternul din care iasă poeme ca nişte aripi de păsări nemaivăzute şi te “laşi fuior în mâinile altora să te spună ca pe o rugăciune” deşi “uneori, doar uneori, ar fi atât de bine să nu existe cuvinte”. Inexistenţa cuvintelor înseamnă tăcere, dar în lucrările tale, tăcerea e altceva ce nu se găseşte la oamenii obişnuiţi: „tăcerea asta-n doi ar putea fi un avatar frumos pe o şosea incendiată”. Tăcerea ta mi se pare o tăcere gândită, măsurată, în care se află un întreg univers, o lume a cărei structură şi armonie depinde de tensiunea ce i se opune, aşa cum se întâmplă în cazul arcului care sloboade săgeata numai dacă este bine întins sau în cazul lirei din corzile căreia, apăsându-le, mâna eliberează cântecul.
Acest “incendiu” de “pe autostradă” e cauzat de flacăra ta interioară, care dă naştere la foarte, foarte multe expresii, gânduri, construcţii poetice frumoase şi profunde. Mă surprinde plăcut şi forţa discursului poetic, ceea ce scoate în evidenţă bogăţia şi varietatea zăcământului tău interior.
“fiecare cuvânt (ca) / un tir / trece prin noi”…”se aude şina cum geme sub cuvânt”…
p.s. Modestele mele rânduri sunt doar o faţetă a scriiturii tale. Paleta interpretărilor este mult mai largă. Dacă nu am deranjat prea mult, poate mai încercăm şi din alte unghiuri.