cândva
dădeam visele la o parte cu mănuşi albe ca pe nişte cortine grele
întunericul îl ascundeam sub rochii
făceam dragoste cu holograme
şi vieţile prin care treceam
la gât le purtam ca pe nişte perle
*
vedeam dragostea dansând în jurul meu
în eşarfele ei ca în triunghiul bermudelor mă rătăceam
dispăream luni la rând
întorcându-mă cu răni din cele mai frumoase
cu răni ca nişte trofee de vânătoare
şi pielea ca o mantie îmi părea tatuată cu stele
oricum suntem închişi într-un mormânt
mişcător
că suntem vii este doar o părere
a noastră despre noi
din emfatic nu se coboară ca din ascensor
pe oase înfăşuraţi cu un fel de
compoziţie întâmplătoare
ca să mimeze uneori sunete
din partitura de care aparţinem
unii i-ar spune viaţă dacă nu şi-ar da seama
că sunt pătrunşi de prea mult spirit
se înţelege că doar glumind
uneori pe seama cuiva
ne mai putem apropia de identitate
ca de o planetă din care se degajă aburul
unei respiraţii forţat allegro
Nu-mi amintesc ultima dimineaţă în care m-am trezit fericit,
dar mi le amintesc pe toate celelalte în care,
de sub geamul meu,
oamenii începeau să se înece cu păsări de apă
şi soarele era o cană aurită oferită înecatului.
Pentru fericire nu-ţi trebuie multe:
plantezi un pom, ridici o casă, faci un copil,
apoi aştepţi fluierând din toate încheieturile
până vine fericirea să-ţi spună aforistic
că le-ai făcut pe toate
pe dos.
Cerul e greu, ochii păpuşilor sunt tulburi...
e mult prea plin de măşti de groază,
de rânjete de clovni care îşi spală fardul
în acelaşi lighean.
O ultimă dragoste moare
sub paharul gol întors ca o clepsidră
pe spinarea bolnavă a lumii.
Şi cât de frumos începuse,
spuneau sibilele cu glasul de cristal.
Comentarii aleatorii