cândva
dădeam visele la o parte cu mănuşi albe ca pe nişte cortine grele
întunericul îl ascundeam sub rochii
făceam dragoste cu holograme
şi vieţile prin care treceam
la gât le purtam ca pe nişte perle

*
vedeam dragostea dansând în jurul meu
în eşarfele ei ca în triunghiul bermudelor mă rătăceam
dispăream luni la rând
întorcându-mă cu răni din cele mai frumoase
cu răni ca nişte trofee de vânătoare
şi pielea ca o mantie îmi părea tatuată cu stele

**
cândva
mă tăvăleam printre oameni murdari mă ridicam scuturându-mi umbra
mergeam mai departe pe tocuri urcam până la îngeri
le spuneam despre inima mea scufundată sub ape
din cele mai negre din cele mai tulburi
iar ei ascultau goi şi liniştiţi ca şi cum aş fi vorbit de la o sută de ani lumină depărtare

***
pentru că aşa e când
toate lumânările în cer se sting pe rând
şi e linişte rece înăuntru
împrumuţi simţurile unui animal
îţi miroşi sfârşitul de la capătul celălalt de lume
vezi cum toate palmele întinse până atunci se retrag până în umeri
cum tot ce e uman îţi curge printre degete cenuşă
uiţi toate limbile în care ai putea cere ajutor

iar tu eşti departe, dragul meu
iar dumnezeu
e şi mai departe