F

În noaptea care crește în noi, spunea,
suntem ca înecați.
Deodată am simțit o voce aspră pe
piele.
Îl întreb ce-a vrut să spună. Pare mirat.
Profilul lui de maree nesigură se arcuiește,
toate trăsăturile i se estompează.
Privirile i se topesc în mirare – îl
ascultam sau pur și simplu mă
uitam în noaptea care cădea -
Noaptea se precipită de la o vocală la alta.
Cine a vorbit?
Arcul alb care încercuie buzele e și
mai încordat.
Textul înaintează – ca o piele a sensului -

G

Dar nu a răspuns.
Noaptea alunecă pe pagina albă
prin tunelul cuvintelor, ieșind la lumină
în voce.
Peste tot, același chip fără trăsături.
Se îndepărtează prea mult.
Se apropie prea mult.
Și numai aerul se pregătește să-l primească.

H

Se apropie prea mult. Se îndepărtează prea mult.
Privesc cuvintele de pe buzele lui.
Gura i se distorsionează lent.
Din ce în ce mai lent. Nu se aude nimic.
Doar conturul buzelor e instabil ca în oglinda unei ape.
Care tremură.
Mișcare a buzelor.
El înaintează în voce.
Cuvinte i se deschid pe buze. Abis.
Cercul palid se închide și mai mult.
Cuvintele îi sunt tot mai rare, nu mai urcă spre nici o suprafață.
Vocea i se deschide spre noapte și spre paloarea buzelor.
Nu văd înăuntrul cuvintelor.

I

Șoptite, cuvintele i-au devenit livide, iar
linia albă din jurul buzelor unduiește și se
strânge – aproape invizibilă – apoi singura vizibilă.
Chipul i se estompează, îi e tot mai șters.
Rămâne doar linia care încercuie aerul în locul imaginii dispărute.
El înaintează în voce, îi e frig în cuvinte.
Chipul lui trece ca o noapte
prin desimea privirii.
Nu se apropie se îndepărtează.
Numai de-ar înainta cuvintele.

J

Vorbind, scriind, uitând – cad
verbele și se adună
pentru a se transforma într-o
îngrămădire de substantive: vorbirea,
uitarea, scrisul.
În grămada de cuvinte,
nu-l mai văd.
Nu mai vorbește.
Tăcerea perceptibilă, încetinită -
arcul alb se încordează.
Noaptea înaintează.

Va urma