într-o zi am strâns atât de tare pleoapele
că toate întâmplările din viaţa mea
au pocnit ca nişte seminţe de bostan
mai puţin imaginea ta
care a devenit planetă
sunteţi locuibilă am întrebat
da
dacă vrei putem ieşi mâine la o cafea
sau vedem noi ce facem
şi
până mâine ce fac ştiţi
eu nu am pe nimeni
care să mă ducă încolo încoace
prin univers
mă rog
să aibă grijă de mine
am învățat că trebuie să plângem
până rămânem singuri
și ni se face milă de noi
dragostea celorlalți devine dureroasă
ne strivește cu frumusețea ei
strigăm îngenuncheați nimic
și nimicul se deschide ca o poartă
prin care nu avem curajul să ieșim
deasupra soarele parcă ar fi un copil
adus pentru prima dată la dentist
aaa deschide gurița maaare
ce cuminte e el
la ce școală merge
nu încă nu e la școală
iar eu habar nu am cum se spune în dumnezeiască
te iubesc
Se făcea că plouă cenuşă ca într-un crematoriu nemţesc,
ceaţa sugruma lanul de porumb,
lanul de porumb, fuga mea.
La fiecare pas îmi cădea câte un deget, câte un ochi, câte o buză,
m-am trântit până la gât în mlaştină mov,
peste deal treceau trenuri şi fulgere,
peste deal nu trecea nimeni.
Prin oase, omizile înfloreau frica,
nu voiam,
nu voiam să mă gândesc,
nu voiam să mă gândesc la noi.
locuiesc într-un laborator
nu se aude nimic
pot să mă plimb cu mouse-ul
să-mi fie teamă în vis
un urs descoperă lumea căutând
printre medicamente
soarele roșu
îmi leagă o ață pe deget
capătul scării păzit de grifoni
un om cu baston într-o limbă uitată
învață să meargă impresionism
dureros
cuvântul șlefuit precum o sculptură
mișcă pereții să-ncapă lumina
din cauza oglinzilor
uit că nu am pe nimeni
sub copacul tăiat de furnici
te privesc
cu bucuria de a mai pune o zi lângă a ta
aş putea să aleg
oricare ar fi povestea
toţi avem un început şi-un sfârşit
nu avem cum să ne îndepărtăm de noi înşine
din prea multă libertatea liniştea pune condiţii
Comentarii aleatorii