de altfel nici noi nu mai suntem visători
cuvintele ni se potrivesc ca nişte camarazi pe timp de război
de-o altfel de moarte au parte fricoşii faţă de cei care au luptat până au fost prinşi
poate prea puţin contează felul cum ţipi când ai totul la picioare
instinctul se zbate mereu între hrană şi sex
dar ce ne facem cu ăia
care n-au lăsat testamentele scrise nevestelor, iubitelor, amantelor
am senzaţia că orice dezordine
mă apucă de braţul drept
fac cruce cu limba
ispita a fost îndepărtată dar nu şi frica de iad
are și uitarea o limită. și odată cu asta toate
și tristețea, și melancolia, și desfătarea, și iubirea
și regretul
se opresc la un moment dat. atunci începe.
mă întreb dacă viața mea a fost frumoasă.
nu știu.
sunt atîția care au fugit din ea. însă și fugile astea
au o limită.
voi ajunge la morgă și voi cunoaște alții asemenea mie.
poate mă voi îndrăgosti din nou
sau poate o să rămîn
din nou singur.
toate poveştile sunt lungi cât un pat
întotdeauna patul este montat într-o fereastră
din care flutură tinereşte o perdea
prin fereastră zboară poetic păsări
sau alte personaje secundare
flauşate, de hârtie sau diverse materiale
relaţionate , în tonuri superlative.
nu lipsesc verbele - fluide, suave, călătoare
şi gesturile tranşante, clapele , tastele şi
semnele de punctuaţie
înfipte şurubelnic între conversaţii
Stau pe trepte,
în coridor,
cu ţigările
şi cafeaua
alături,
cu genunchii
în dreptul
pieptului,
lipiţi unul
de altul,
ca nişte
apărători.
Stau şi
(mă) scriu.
Din timp
în timp,
închid
ochii
şi îmi masez
pleoapele,
imaginându-mi
tot felul de
situaţii extreme
şi-atunci,
globii
oculari
încep
să scârţâie
ca o poartă
ce se deschide
în nicăieri.
Stau
în curent,
cu geamul
şi uşa deschise,
Comentarii aleatorii