defervescență de toamnă hieratică
pe străzi luminal presărat din crengi
fă-mi apologia dimineții înainte de a te desluși
degetele trag ușor de capătul zilei
endemic ultimul tău chip
ziua se împarte înainte și după
ține-mi lângă lumina ta
umbra șofranului pe foaie
cândva doream să fiu draga cuiva și atât
astăzi mă trezesc cu suflarea vânătă
când se lasă seara
păsări răpitoare îmi ciugulesc din gură
nu observ
parcă ar ploua mut într-o casă dărâmată
aș vrea să reduc pământul la un bob de noroi
acolo să mă ascund
în diminețile în care rămân umbră
pierdută în asfalt
în cădere de pe blocul turn
jos doar oameni curioși cu false complexe mesianice
iar sub ei
pământul pe care nu-l ating
deși mirosul lui mi-i mai cunoscut
decât cel al mamei
Sunt seri când acele spițe și cercuri
încă mai lucesc rece în întuneric
deasupra tibiei tale
iar mirosul de iod nu face decât
să-ți reîmprospăteze memoria.
Seri când rătăcești culcat pe targă
pe coridoarele ei lungi însoțit
de cele două asistente care
au asistat la a doua ta naștere.
Una se uita plină de compasiune
în ochii tăi cealaltă – cu groază
la piciorul tău stâng.
era un oraş în care tocurile înalte pocneau rar
pe asfaltul cel de toate zilele
dar când se întâmpla pământul tremura din încheieturi
precum mesele din vagonul restaurant
se învârteau mai iute moriştile de jucărie din parcul copiilor
așteptând o ninsoare care nu va veni
ninsoare precum spital de nebuni fericiți că își pot ascunde pentru două trei ore urmele în albul lucid și în timpul ăsta mă întreb ce știu eu despre lucruri ce știu lucrurile despre mine și unele despre altele
și de ce mă iau în brațe eu de ce mă strâng în brațe eu de ce îmi scot brațele și e mai bine
nu, nu e nevoie de mult , supraviețuirea e instinct
urmele nu sunt ale nimănui
și omul nu are doar o singură umbră
Comentarii aleatorii