știi ce ești tu? ești un violoncel
iar eu
cea condamnată să-l ascult
singură-n noapte
dacă ai putea să mă privești n-ai vedea o femeie ci umbra
femeii tăcute cu fruntea lăsată pe braț
violoncelul ar vorbi de lungi călătorii de soare arzător și de ninsori
de războaie în care numai timpul câștigă
sau întâmplarea sora lui vitregă
de dragul tău umbra s-ar lumina și s-ar preface-n crin
înflorit în tranșee
deși e mult de când nu mai crede în crini și cu atât mai mult
nu crede-n întâmplări
mi-am închis pleoapele
niciun gând n-a mai rămas pe dinafară
de la o zi la alta
doar cerul mai dă semne de viaţă
sufletele din pieţele publice nu se târguiesc într-o singură limbă
în folosul renaşterii
nu toţi caută un loc mai aproape de oameni
nu toţi iubesc sărmanii
într-atât încât să li se ierte totul
adorm
la fereastră cineva trage perdeaua
în vis caut un tren cu miros de zăpadă
simt neliniştea zilei care îngheaţă încet
am presat într-o perlă
marea
cum ar fi să-ţi treacă sânii pe hărţi
porumbei voiajori să-ţi aducă întâi ţie scrisorile
cuvinte nerostite mă ard
dacă respir sparg paharul
atingerea unui deget de unt ameţeşte
umbrele noastre unite de soare
năpârlesc uniform
Cerul e greu, ochii păpuşilor sunt tulburi...
e mult prea plin de măşti de groază,
de rânjete de clovni care îşi spală fardul
în acelaşi lighean.
O ultimă dragoste moare
sub paharul gol întors ca o clepsidră
pe spinarea bolnavă a lumii.
Şi cât de frumos începuse,
spuneau sibilele cu glasul de cristal.
Comentarii aleatorii