în partea de apus a clădirii uşile erau din lemn negru roşcat
zăvorau liniştea netulburată a miilor de zile şi nopţi
nimeni nu a înţeles cum au înflorit în mai către seară
flori mari albe ca de mireasă curgeau peste mînere
peste balamalele grele şi reci de bronz şi aramă
se deschideau surprinse privind copilăros încăperile
explorau cotloane ascunse cu o nevinovăţie imperturbabilă
pînă cînd totul a devenit atît de alb încît îţi lăcrimau ochii
greutatea lor încovoia podelele pereţii grinzile
aerul se transformase într-un fel de frumuseţe irespirabilă

în partea de răsărit a cladirii erau panopliile şi astrolabul
săbiile din oţel de toledo şi armurile cavalerilor templieri
acolo pînă şi nimicul avea un loc bine stabilit în coduri enigmatice
întunericul alterna cu lumina în cumpăna perfectă a timpului
fără resentimente fără reproşuri fără regrete pe care să le poată auzi cineva
la început a fost doar parfumul strecurat ca un duh al nopţii
prin încheieturile podelelor prin crăpăturile zidurilor
vicleană promisiune a unei lumi în care speri să nu poţi muri
tulburătoare mîngîiere înfiorînd borangicul ascuns în dosul platoşei
cînd mîna îmbrăcată în fier încleştează boldul negru al morţii

lama rece a spadei a cazut involuntar fără vreo explicaţie plauzibilă
peste trupul şerpuitor al miilor de flori de mireasă a ţîşnit roşu
apoi mereu fără milă fără odihnă fără dragoste de dumnezeu
a despicat a tăiat a sfîşiat a săpat a smuls din rădăcini totul
pînă la capăt pînă dincolo de durere

- din volumul "Mirabile dictu" - 2007