tată
nu zăbovi
nu te opri din drum
nu spune de rău
caută-mă unde-şi lasă dealul umbra jos-
jos peste ramurile tale
nu chema norii sunt peste tot laşi
tată
de câte ori or cânta cocoşii să ştii că
te-am tot minţit
te-am tot hulit şi
nu te-am recunoscut
uite-aşa
fiindcă m-ai lăsat să fac ce vreau
mi-ai zis ridică-te şi m-am ridicat
şi tot n-am pus o vorbă pentru tine
nici până în ziua de azi
tăcerea de după-amiază
mirosea a budincă de prune făcută de-o fată de treabă
timpul unde tocmai intrasem ca într-o iubire cu flori
s-a ridicat în picioare
era cu mult deasupra păsărilor
şi mai aproape de soare
decât de inimă în care se moare de atac de panică
mulţumit ca după fiecare sărut
nu căutam cuvinte dintre cele mai dulci
aveam nevoie să scriu despre dragoste dintr-un loc fix
fără să-mi tremure mâna
din atâtea motive
continui să cred ca niciunul din cei care iubesc nu mor cu feţele în jos
Eu sunt cel ce nu sunt, Părinte. Şi dacă sunt
sensul meu e hexagonal:
când stau pe marginea lacului îmi pare că trăiesc
conform unei tăceri lungi dintre două cuvinte
aflate la o distanţă de săptămâni unul de altul.
deunăzi m-a sărutat iubita mea pe frunte
şi mi-am dat seama că e cel mai bun argument raţional
pentru dovedirea propriei mele existenţe.
Însă eu i-am sărutat călcâiul spunând femeie,
ce poate fi mai absurd decât existenţa bărbatului
ieşind din sămânţa femeii?
Comentarii aleatorii