locuiesc într-un laborator
nu se aude nimic
pot să mă plimb cu mouse-ul
să-mi fie teamă în vis
un urs descoperă lumea căutând
printre medicamente
soarele roșu
îmi leagă o ață pe deget
capătul scării păzit de grifoni
un om cu baston într-o limbă uitată
învață să meargă impresionism
dureros
cuvântul șlefuit precum o sculptură
mișcă pereții să-ncapă lumina
din cauza oglinzilor
uit că nu am pe nimeni
sub copacul tăiat de furnici
cineva… dacă m-ar întreba, la un moment dat, cum aș alege să mor
(strivit în cutremur, după o beție de comă înecat cu propria vomă,
călcat de șenila unui tanc, de roțile unui camion sau chiar de ale unui tractor),
probabil nu m-aș gândi de o mie de ori și aș spune:
străine, important, pentru mine, este, mai curând, să apuc, din când în când
(cât mai duc),
să trăiesc un... roman sau măcar o poveste
(dacă pentru primul caz timp nu mai este)
în care, negăsind (ca mai întotdeauna) un loc de parcare,
să scriu despre tine
cum îţi pliai mâinile
cum tăiai aerul în fâşii mărunte
nişte dâre de levănţică
felinele ţineau o vreme adulmecând după tine
se risipeau în spaţii necunoscute
oraşul rotea ca o rivaltă în jurul tău
visele se ridicau fumuri dense
fabrica nu mai este demult
traversez pe unde pământul are amintirile lui
cu oameni într-un fel de ispăşire
întâlnirea noastră a produs o explozie
din ochii tăi gravi se lichefiau curiozităţi
treceau dincolo de mine în obscena crăpare de ziuă
mi-s coastele biciuite de tata de tata de tata de tata
cum mai plânge ecoul cum plânge dânsul cum urlă n-acest miez de iarnă
şi încă mai urlă de paşte
parcă e paşte
se aude cum plânge mieluţul, el
plânge de milă
ştii doamne
parcă e paşte trezitu-s-au acum chiparoşii
cu ghearele lor ascuţite iar prins-au mieluţul
pe afară cerul e nud de durere
învelit într-o rază oranj ca în sârmă ghimpată
şi-l ţin
şi-l mai ţin
beteala e neagră
- salbă grea mult prea grea ca de aur -
purtată-i la gât de un înger el o prinde cu degetele o aruncă departe
de parcă...
ştii, doamne
de-mi închid ochii-i călduţ
jaru-i molcom
crăciun e
Lumin e
reni albi de nisip îs
Maica încă mângâie fruntea micuţului
orice călătorie e un ȋnceput, dar ȋnainte de-a pleca,
e bine să verifici ruta, vremurile, cerul şi inima…
am fost luat de ceafă şi aruncat ȋn burta calului fără să mi se dea niciun indiciu
zile, luni, ani, peregrin printre propriile spaime
la adăpostul ȋnchisorii
pe un perete o mână a scris:
“ȋn noaptea urgiei, porţile cetăţii se vor deschide şi calul va fi primit ȋn cetate”
peste tot desluşesc semne…
zile plecate ȋn căutarea vestitei nopţi ce nu mai apare,
suflete ce-şi lasă umbrele de strajă şi se prăfuiesc ȋn aşteptare,
Comentarii aleatorii