Dacă o femeie se naşte femeie se spune că nu se mai poate schimba nimic.
Purtam căiţă precum Cănuţă om sucit. Mânuţa mică roşie ca mâna unui măcelar, cercul alb de lumină din jurul frunţii.
Când eram aproape femeie m-am aşezat pe pământul gol şi am desenat norii roz-albii. Nimeni nu a intervenit, ploaia a fugit din ochii mei. Fluturii cap de mort au polenizat florile de măr. De atunci au crescut mai multe fructe ale pământului. Cine să mă creadă dacă încă mai zâmbeam?
întunericul mi se pare bolnav
rugăciunea n-are o zi liberă
numai uşa încuiată o tulbură
din tot ce ţin minte
nici moartea n-are odihnă
ea scuipă în palme
aşa cum o face tăietorul de lemne
mai slabă ca oricând
foamea îmi scoate în faţă un preot
apa din care sfinţeşte morţii priveşte spre cer
bunătatea e la ora închiderii
oameni buni
nimeni nu e de aruncat
şi ultima firimitură de pâine trebuie împărţită în mai multe bucăţi
ne ascundem de păcate în lucruri nemărturisite
întunericul creşte văzând cu ochii
zilele păstrate la ciorap n-au ţinut seama cât de repede trece timpul
cu picioarele aliniate ca nişte soldaţi bat pasul pe loc
pot să presupun că stâlpii de pe dig sunt ace înfipte într-o epidermă de elefant
nu pot să-mi închipui că ar putea vindeca cotul râului
nici că podul este un deget al oraşului pe care apa să-l muşte
când are o criză de epilepsie
un lucru este sigur
realitatea respiră altfel în tentaculele ficţiunii
ventuzele ei intră adânc scormonesc umorile
şi îmi amintesc brusc
dulapul aşezat pe uşa lipsă dintre camere
spatele lui dezmembrat prin care intram şi ieşeam
dintr-o lume în alta
dimineaţa,
o vergea de lemn între capetele căreia sunt întinse
căutările
împânzite căutări de oameni ambulanţi,
la marginea capitalei,
grăbiţi să scuipe soarele din ei
pentru o halucinaţie rece
la pachet cu
prima şi ultima lovitură
nimic nou
câţi n-au mai trăit aşa
şi totuşi e un strat atât de subţire încât fiecare
se zbate între coardele aceleiaşi bălţi
Comentarii aleatorii