mi se întâmplă să mă ridic in picioare când
trece prin faţa mea amintirea
e o meteahnă neînţeleasă de cei ce nu vorbesc
limba română dar pentru mine e lege
vipia verii mă urmăreşte cu lupa de când
am uitat acasă umbrela mi se face foame de
coleşa făcută în ceaunul de tuci
tentacolul uitărilor e tăiat brusc de amprentele mamei
ghemuite în seiful dintre coastele mele
ca să nu calc pe lucruri vitale înot
văd destinaţia clar moartea e undeva înainte la stânga
un burlan prin care va trebui să trec negreşit

aș da totul pentru o zi cu Tine Doamne
să Îți privesc albul ochilor pupilele dilatate
să Îți iau mâna într-a mea apoi să o pun peste inimă
și să îmi mângâi părul ca mama
să Te legeni pe scaun să îmi dai o carte
să citim așa în liniște amândoi
iar din tăcere să iasă un cântec ca ecoul unei prăpăstii
apoi să îmi cer iertare că trebuie să dispar
nu merit să văd răsăritul lângă haina Ta
de lumină roșie-cireș
să mă iei în brațe ca pe un pui de urs
să Te prefaci că ne luptăm ca atunci cu Iacov