Nu se mai întorc vremurile în care
cerul era locul unde cojeai lumina cu palmele pline de palme,
cu ochii tăi, numai cu ei, numai ai tăi,
când lucrurile nu trebuiau explicate, despărţite, umplute cu sens,
când toate rănile nu purtau nume de oameni şi oameni, erau doar bube
se pupau şi treceau.
ce sa mă fac cu tine
daca tot creşti către mine
când lumina se iţeşte
din cochilia plina cu cruciuliţe a unei elfe
da
îţi dă voie să mă prinzi de mână acum
să întrebăm totuşi spiriduşii?
să-i întrebăm!
dacă aruncă în noi cu lămâi sigur ne aşteaptă o cruce de drumuri
ce sa mă fac cu tine
să mă fac oare ambră şi să te păstrez pentru încă 1000 de ani
să mă ţin oacheşă aşa cum sunt lângă ochii tăi plini de fosfene sclipicioase
lângă mâinile tale din care culegeam zmeură rară
sunt poezie la atingere
atât de multă încât trupul imploră de mână când te ţin
pleoapele se zbat de dorinţă
prin minte trece o piesă de teatru
am fost dintotdeauna un ecologist
o elenă ce poartă în piele muşcătura versului
dimineţile miros libertatea
soare ce ia de mână furtuna şi iese la pescuit
Comentarii aleatorii