astăzi m-am lovit în trecere de câteva tristeţi
am întors capul după ele în dorinţa de a mă scuza
dar ele mergeau sprinten
le-am urmărit un timp
până s-au pierdut în braţele unor necunoscuţi
am pornit mai departe şi în faţa mea a început să ningă
într-un fel în care nu mai vedeam
dimineaţa devreme pun leonard cohen şi de-o cafea tare
în faţa oglinzii cu periuţa peste dinţi ascult
cum se ceartă vecinii de deasupra pumnul în uşă
geamul spart înjurăturile din toţi pereţii
se duce naibii melodia mea preferată
rămân cu gustul de pastă oricât aş scuipa
viaţa
să facă ceva pentru mine ea trăieşte clipa
nu-i pasă de leonard nici de cafeaua care dă în foc
sună un ceas din interior timpul meu începe iar
o apuc de un capăt
între oameni
deschid fereastra să aflu aerul lumii la ora asta
După cum ți-am mai spus, după cum ți-am jurat,
Pot să râd, pot să tac, pot să rabd, pot să duc,
Doar că toamna m-a luat… iar m-a luat la-njurat
Și mă scuipă cu ploi și cu frunze de nuc.
Nu contează că eu, nu importă că tu,
Nu înseamnă că noi, nu înseamnă deloc,
Doar că toamna mi-a luat cel din urmă atu,
Mă anunță dator și mă scoate din joc.
Nu-nțeleg cum de nu, nu regret dacă da,
Nu mai pierd câștigând câte clipe mi-ai dat,
Doar că toamna a vrut să-mi lipsească ceva:
nu o zi, nu un an, ci… întregul mandat.
Comentarii aleatorii