Nu-mi amintesc ultima dimineaţă în care m-am trezit fericit,
dar mi le amintesc pe toate celelalte în care,
de sub geamul meu,
oamenii începeau să se înece cu păsări de apă
şi soarele era o cană aurită oferită înecatului.

Pentru fericire nu-ţi trebuie multe:
plantezi un pom, ridici o casă, faci un copil,
apoi aştepţi fluierând din toate încheieturile
până vine fericirea să-ţi spună aforistic
că le-ai făcut pe toate
pe dos.

Despre fericire n-ar trebui să vorbească oricine, oricum,
despre fericire poate vorbi doar zborul pe loc, atunci când se povesteşte pe el,
despre fericire nu se tace, nu se aminţeşte, nu se plânge, nu se râde,
la fericire nu se visează,
la fericire se poate numai şi numai renunţa.

Se alungă păsările din ochi,
se adună rufele din piept,
se fac bagajele cu oameni,
ca un lasou de ninsoare, se aruncă sufletul după un tren,
nu se priveşte nici înapoi, nici înainte,
se renunţă.

Şi abia atunci.