ce mai cameră avem cu ferestre strâmbe deschise în telefoane
ce gravitație patul deasupra antenelor
deasupra orașului fără fir deasupra mărilor deasupra noastră
cinematografic proiectați pe fusta îngerilor
luna nelalocul ei
și știu
eu nu sunt din acest edificiu
cum unii oameni nu sunt din alții
trăiesc într-un loc fără ieşire
la mare mă bucur de păsări
mănânc împreună cu ele
spun bună dimineaţa pământ
şi
nu-mi pierd echilibrul dacă norii
împrejur fumegă
sufletul
cu lavaliera deschisă
vorbeşte în somn boltei urcate de lună
vremea caldă aduce păuni
prinţesa din Sheba
poartă un elefant singuratic
spre ţara cu oameni puţini
a venit vremea să învăț copacul
din fața casei mele
că pînă și securea are mînerul de lemn
să îi mîngîi umbra cu degetele
ca pe o femeie pe care nu pot să o mai ascund
a venit vremea să mă îmbăt cu lumina
strecurată prin el pentru ultima dată
să îngenunchiez în fața liniștii
ca în fața unei simfonii neterminate
și să aștept să se facă din nou primăvară
ca din greșeală
ascult universul
retrăiesc tot ce vorbesc despre moartea foarte
aproape pot să iau tramvaiul până la ea
un fan cu nume de pagân
la masa unei coincidenţe
timpul
îi zic
să-ţi citesc poemul
într-un glob de cristal cu aceleaşi vedenii
la ore de audienţă maximă
cei care vând finaluri fericite
închid continentul ştiut numai de păsări
cu sânge rece un şarpe reproduce virtutea
risipitor
de prea multe porunci îşi plimbă perechea
sufletul meu la periferie
Stau pe trepte,
în coridor,
cu ţigările
şi cafeaua
alături,
cu genunchii
în dreptul
pieptului,
lipiţi unul
de altul,
ca nişte
apărători.
Stau şi
(mă) scriu.
Din timp
în timp,
închid
ochii
şi îmi masez
pleoapele,
imaginându-mi
tot felul de
situaţii extreme
şi-atunci,
globii
oculari
încep
să scârţâie
ca o poartă
ce se deschide
în nicăieri.
Stau
în curent,
cu geamul
şi uşa deschise,
Comentarii aleatorii