ceață înconjurând stânca stearpă
poezia
plutește în jurul meu aproape
aproape tangibilă aproape albă
aproape învelind aproape caldă
aproape gri aproape vuind
aproape albastră aproape rece
aproape aproape
aproape departe
departe
cum spuneam
crîmpeiul acesta de an mă apasă pe
coarda vocală
oricum frigul cu degetul dus la buze
îmi spune să tac
aflu tîrziu că pe strada mea iarna cerne făina
de atâtea coşmaruri mă vizitează morţii
cei cunoscuţi cu vorbe obişnuite cu ticuri şi metehne
de-ale casei /
fugim împreună călare sau în maşina mică
adormim în patul din mobila pentru păpuşi
e prea ridicol / sunt prea bătrână
să prind la piept o floare de păpădie în semn de doliu
pentru soarele din copilărie
când adunam în palmă inimi mici de traista ciobanului
să prindă rădăcină în alt loc
să împărțim lumea în două imperii,
cu destulă putere să mimăm că / în ceea ce credem,
ceea ce iubim, nu poate să aibă moarte.
și totul va fi un bondage perfect,
în timp ce înaintăm pe sănii ca în fotografiile vechi
ascunse în mințile noastre, în care ne-am construit
alter –ego-urile ca pe niște case cu acoperișuri stricate.
*
și când o să ne fie dor de ceva să tăcem pur și simplu
deși știm că tot ce rămâne sunt aceste ierni albe, aceste
povești și respirația noastră de fosfor alb.
noaptea
nici măcar într-un vis nu încape
așa cum și-a dorit
drumul ce-l leagă de femeie
îl strânge la suflet
curând o să verse ficatul
acolo unde umbra
tresare îndelung
de parcă inima
i-ar strecura printre buze
clipa
în care simte nevoia să spună ceva
Comentarii aleatorii