era o prăjină de femeie
o zi întreagă n-o vedeai pe bătătură
ducea vaca la păscut între dafini
avea un fluier de cânta morţilor din cimitir
nişte hore de vânt înnebuneau grâul
nici ea nu mai părea întreagă inima i-o lua razna
ca vastica nu mai iubea nici soarele nămiezii
sătenii se uitau chiorâş nu-i păsa
agale cobora spre asfinţit ca o umbră târâş pe nisip
mulgea vaca dădea lapte copiilor de pe uliţă
o aşteptau flămânzi la poartă
turuia un fel de poveşti nemaiauzite
până când luna i se făcea colac în sân
la barbut eram echivalentul lui bobby
fischer emerson fittipaldi cassius clay eusebio
john lennon rod laver mark spitz
şepticul îl ştiam pe de rost pentru că cei
şapte ani de-acasă i-am terminat
summa cum laude
atunci locuiam într-un oraş mare de abur cu zgârie nori
cimitire parcuri spitale linii ferate şi poduri de abur
la şaişpe ani am ieşit apa întindea mâinile să mă spele
cerul se sprijinea pe umbra vieţii mele
ca pe o filă din biblie
îmi desfaci aripile încet
zbor sau tăiere întreb zâmbind
gesturile tale devin imagini dintr-un film pe care
ar trebuit să îl vizionăm cândva împreună
singurătatea e o pasăre fără cer
lacrimile nu pot șterge nimic
lacrimile nu pot șterge nimic
acesta e țipătul care desparte inima de restul universului
rugăciunea de palmele neputincioase
stau în camera mea de trei zile
e linişte şi frig ca în biserici
din când în când îmi vine mama la uşă
îi aud bătăile inimii ca nişte clopote îmi vorbeşte despre vindecare
ca şi cum mi-ar spune că peste noapte vor înflori copacii
când aici a rămas atâta iarnă
mă minte ca atunci când mă învăţa să merg pe bicicletă
mă sprijinea o vreme apoi îmi dădea drumul
vocea ei rămasă mult în spate parcă îmi şoptea aproape de ureche
mâna ei rămânea încă mult caldă peste mâna mea
era de ajuns cât să îmi ţin mult singură echilibrul
Comentarii aleatorii