că trec avioanele şi se dărâmă ca unul dintre turnuri şi oamenii din ea se sperie, mai întâi se îngălbenesc ca o pudră de frunze strivite soldăţeşte, ţipă ca păsările în roată deasupra stârvului, unii în picaj îşi dau drumul în libertate, întorcându-se în pământ seminţiile, alţii îşi sună rudele, fac poze de groază cu celularul, spun ultimul te iubesc, unul în faţa celuilalt, celălalt în faţa altuia, altul în faţa unuia, spun te iubesc în faţa telefoanelor, în faţa camerelor de supraveghere, în faţa oglinzilor, în faţa monitoarelor şi lumea se transformă într-un ecou te iubesc şi într-o undă te iubesc, toţi spun te iubesc în loc de orice rugă, acum ei îşi dau seama că iubesc cu adevărat, că nu mai e timp să o spună, că trebuie să urgenteze să o spună şi, din disperare, urlă te iubesc iar unii chiar se aruncă în gol cu aceste cuvinte, un şir lung care se deşiră până la ultima consoană, de fiecare om în cădere liberă flutură un flag te iubesc şi fiecare vocală şi fiecare consoană scrijeleşte pe ziduri, însă alţii, poate uşor optimişti, se îmbrăţişează, se sărută, se privesc şi se resemnează.
dar femeia aceea sunt eu şi oamenii aceia din mine nu-şi mai găsesc astâmpăr, mă dor şi mă tulbură, mă iubesc şi îi iubesc şi mă prăbuşesc cu ei cu tot într-o emoţie cu care doar toamna aceasta mă terorizează, mă străpunge cu fuselajul, cu aripile, cu profundorul.
din iubire.