nea adevăru’ era bun cu noi
ne dădea câte-o bomboană
şi noi prindeam curaj să vorbim
despre el ca despre
ceva normal

el săpa de dimineaţă până la apus
avea mâinile arse pân’ la coate ca
nişte mănuşi şi-o pălărie de paie
cu boruri sparte pe-o ureche

bea multă apă de la cumpăna din vale
ori de la izvor dacă se întâmpla să fie
pe-acolo mai povestea cu oamenii
la crâşmă până se clătinau vorbele în
cănile cu buze cărămizii

multora le era frică de el
fiindcă pe cei mari nu-i ierta
dacă încercau să-l ia peste picior

pe urmă noi am crescut iar el
cred că a îmbătrânit ori poate

nu mai ştiu nimic de el