Să încep cu contextul întrebărilor pe care vreau să le lansez la această masă rotundă. Se spune în general că nu se mai scrie poezie așa cum se făcea odată. Că poezia este un gen apus, că și-a pierdut actualitatea, relevanța, sau că pur și simplu nu mai există poeți adevărați. Mai mult sau mai puțin nostalgic, resemnat mulți, chiar poeți, vorbesc așa.
Virgil Titarenco:
Întotdeauna cei din generația de „astăzi” sînt priviți mai mult sau mai puțin ca epigoni.
Și acum întrebările: Este adevărat lucrul acesta sau nu?
Iar dacă este adevărat, este acesta un curs firesc al literaturii în raport cu civilizația sau există cauze legate de o anumită abandonare deliberată a poeziei?
Iar dacă nu este adevărat, asistăm la metamorfoză a poeziei în forme și curente care nu sînt nici bune, nici rele, ci doar deosebite, iar cititorul este dator să se adapteze la acest curs normal?
Ca și data trecută, intervențiile în dialog, deși vor fi apărea în comentarii, le voi publica și aici. Nu voi opera decît minime corecturi gramaticale sau de tipărire, deci vă rog să folosiți diacritice.

paul blaj:
Virgil, am să îți răspund după capacitatea mea de înțelegere a fenomenului și cât se poate de succint. Dacă în trecut un Goethe îl nega vehement pe Shakespeare, totul este posibil. Însă acest tot se rezumă la un răspuns impus de limitele logicii. Acum când sunt o sumedenie de manifeste literare, când poezia, atât europeană cât și extracontinentală se dovedește a fi suculentă, prin organizarea de festivale internaționale, când fenomenele tranzitează avangardele din diferitele spații culturale, poezia este vie. Modestia și respectul imens pentru monștrii sacrii (un pic comic cuvântul monștri alăturat de sacri) generează o insatisfacție. Această insatisfacție o vor avea și generațiile posterioare la rândul lor. În speranța că mai sunt care cred ca mine mă opresc aici. Deocamdată, probabil, sau nu! Este o întrebare pertinentă, scuzele mele că am șezut primul la masă.

Masha Căuneac:
arta în general se metamorfozează luând forma unor diverse curente care îndrumă și sunt specifice timpului respectiv. întradevăr, poezia nu mai este ce a fost cândva, așa cum timpurile nu mai sunt aceleași, și așa cum cititorii nu mai au aceleași nevoi, dorințe etc.. însă cred că se scrie poezie și se va continua să se scrie până când omul va fi dezumanizat în totalitate( la care se poate adauga și dispariția talentului artistic). cititorul nu este obligat să se adapteze la nimic, că doar are de unde alege. dacă nu-i place suprarealismul, poate foarte ușor să-l excludă din lecturile sale și să opteze pentru altceva.
epigonii, dilentanții,superficialii etc. au existat dintotdeauna. de ce secolul nostru ar fi ferit de ei? mai există sigur și cei care au ales să se hrănească prin și cu. întrebarea e cum faci diferența? eu încă nu știu...

paul blaj:
Îmi place întrebarea ta, Masha. Eu cred că răspunsul este aproape de ea. Doar timpul va putea să decanteze valorile. După cum a făcut din J. Keats unul din marii romantici englezi, deși a murit la doar 25 de ani, la fel a făcut din belgianul Maeterlink un semianonim, pentru literatura universală. Rezum, cu cât se înaintează în factorul timp, cu atât se lasă grele adevăratele opere (poeme) valoroase. Un If și AntiIf al lui Kipling, sau un singur poem bun devenit imn național (al Ro de exemplu), certifică popularitatea și implicit valoarea de a se suține.
p.s. popularitatea ar fi un criteriu... masele. dar el este unul greșit. după cum toată lumea știe de of viața mea a lui costi ioniță foarte puțini știu ceva despre comfortably numb, song al formației pink floyd ori despre autumn in new york al ellei & louis... prin urmare se poate să nu am dreptate...

Masha Căuneac:
atunci bănuiesc că cel mai simplu ar fi să așteptăm câțiva zeci de ani pentru a afla dacă ceea ce se scrie astăzi mai poate fi considerat poezie sau nu. pentru că așa cum ai spus și tu, Paul, poezia curată se va distinge și alege în timp de cea care doar a urmărit factorul „faimă”, atât de stupid într-un timp în care absolut totul se reciclează sau aruncă la gunoi după prima folosire.

paul blaj:
da Masha, din păcate nu avem șansa asta. de aceea criteriul este relativ și inofensiv totodată pentru judecata de valoare. noi vom scrie și alții vor judeca. probabil:)
*april in Paris (erată)

Masha Căuneac:
probabil. oricum, noi între noi ne putem da cu părerea. nu face rău nimănui. pun pariu că și clasicii la vremea lor, tot asta făceau:))

Marga Stoicovici:
Am mai spus-o și iată o mai spun o dată aici (promit că este ultima), poezia este o formă de manifestare a spiritului, la fel și muzica, la fel și pictura, ruga, penitența și altele câte și mai câte. Este la fel de greșit a coborî poezia la fel cum este de greșit a o urca în raport cu celelate, câteva menționate pe fugă. Toate însă, fiind forme 'de manifestare' au nevoie de 'un suport' de manifestare, ele nu se pot manifesta așa, în eter. Criza aceasta despre care vorbești Virgil nu este o 'criză' a poeziei în sine, ci una a formelor ei de manifestare, confruntate cu schimbările de toate felurile din ultimele perioade.
Și nu voi da decât un singur exemplu, de aici, de pe site.
Aalizei, care este un artist grafic excelent este azi editor pe acest site de poezie, deși scriitura Domniei sale, dacă ar fi să fie fără susținerea vreunei imagini, ar fi cel mult școlărească după școala veche a poeziei, desigur.
Aalizei este un exemplu a ceea ce înseamnă evoluția înspre habar-n-am-ce a poeziei actuale.

Nicholas Dinu:
atunci când poezia este un mănunchi de neadevăruri, cum în ultimul timp, de dragul artei zicem noi, este,
poezia e pe IV(ai vi). ea va muri odată cu veacul acesta.

Virgil Titarenco:
Interesantă opinie, Nicodem. În sensul acesta am o întrebare? Este Odiseea (atribuită) lui Homer un „mănunchi de neadevăruri” sau nu? Și dacă probabil este (după canoanele lui Nicodem) de vreme ce nu îmi aduc aminte să fi văzut un ciclop sau măcar o sirenă (nici măcar la grădina zoologică) cum se face că alături de Iliada și de Argonautica nu numai că nu au murit/dispărut dar au devenit (alături de altele) opere fundamentale ale culturii europene și universale?

Nicholas Dinu:
Odiseea lui Homer și toate celelalte opere amintite de tine au fost scrise după prima clătinare a lucrurilor. La clătinarea așa numită "încă odată" la Evrei 12:26-29 toate aceste "opere fundamentale ale culturii europene și universale" se vor face țăndări. Believe me!

Virgil Titarenco:
Nicodeme, aș vrea să te întreb de ce ești inconsecvent și nu răspunzi la întrebarea din comentariul meu? Ba mai mult, tîrîi și Biblia în noroiul acestei dogmatizări sudo-teologice. Deci, mă întreb, dacă o teorie este adevărată, de ce ar mai fi nevoie să fluturi Biblia ca să o demonstrezi? (Oare asta nu bagatelizează Biblia?) Iar dacă nu este adevărată, oare împroșcînd în dreapta și în stînga cu versete din Biblie, o face adevărată? Oare asta nu este poate chiar o ofensă la adresa Scripturii?
Dar, revenind, ce are întrebarea mea originală cu concluzia ta sudo-eschatologică? Pe bune...

Vlad Turburea:
Marga Stoicovici,
Am constatat-fără să intervin-că apar des în com tale. Ba mă cerţi (“…dar un scriitor sub-mediocru și în plus un elitist din vechea gardă a misoginilor”) ba mă lauzi (“... și mai ales pe Dvs. stimate autor respectabil, unul dintre cei mai buni de pe aici”). Acum aflu că sînt “un exemplu a ceea ce înseamnă evoluția înspre habar-n-am-ce a poeziei actuale.” De fapt cred că tu mă iubeşti dar încă nu realizezi. Eu am curajul să-ţi spun că îmi eşti dragă. Ce zici, ne încurcăm?
Precizări:
1. Nu sînt un artist grafic excelent. Hai să spunem că am urcat cîteva dealuri doar.
2. O singură poezie semnată de mine are şi grafică.

Virgil Titarenco:
Impresia mea este că ideea nu este că aalizeei ar fi un exemplu a nu știu ce categorie de scriitori, categorie relevantă pentru întrebarea mea. Ci mai degrabă cred că problema este că aalizeei a pus-o pe marga pe un pachet de margarină cu ceva vreme în urmă iar susnumita nu prea poate uita „afrontul” ăsta. Ca să folosesc aplecarea margăi spre limba engleză am să îi amintesc că chestia asta se numește sore loser. Singurul lucru de care ar trebui să se îngrijoreze este să nu devină... sour loser.

Maria(na) Doina Leonte:
Până voi reuşi să scriu un răspuns elaborat ( poate chiar astăzi ), pun spre audiţie acest poem de demult care vine în sprijinul temei şi întrebărilor de la această masă rotundă.

,,Unde ni sunt visătorii" de Alexandru Vlahuţă, poem recitat de actorul Florin Piersic

rosculet ioana catalina:
eu nu cred că poezia este pe moarte. cred însă că noi oamenii căutăm cu orice preț să ieșim în față și asta ne face să uităm de suflet , de talent și gândire. astăzi se scrie mult și prost. se citește și mai puțin, dar poezia are locul ei într-o mină. mulți au auzit de ea, dar puțini știu unde se află. nu ne trage de mânecă să ne spună –uite om eu sunt poezia adevărată. așteaptă doar să fie adusă la suprafață. de poet și cititor. împreună.

Maria(na) Doina Leonte:
Când am citit prima dată întrebarea, superficial, m-am întrebat revoltată: Cum să moară poezia?! Cum să moară Cuvântul?!
Şi nici acum, după mai multe zile, parcă nu pot accepta acest ,,destin” al poeziei. Cred că mai degrabă, m-aş referi la un anume gen de poezie, la un anume curent estetic sau generaţie literară, poate că doar acestea rămân în urmă într-un loc mai mult sau mai puţin vizibil în istoria literaturii. Poezia este şi va fi cât va fi omul şi cuvântul. Va lua forme tot mai noi, se va transfigura, însă va avea acelaşi miez, acelaşi scop, fiindcă ea e expresia unei nevoi artistice existente în om, nevoia de a crea, nevoia de se bucura de creaţia lui şi a altora. Creierul uman are o parte stângă şi o parte dreaptă :) Sufletul omului a fost atins cândva de frumos, de adevăr, de iubire, de suferinţă, şi nu va rămâne insensibil oricât de pragmatic ar fi, oricât de tehnologizat va fi secolul în care va trăi.
Civilizaţia din secolul XXI asigură viteza informaţiei şi ne duce spre o viaţă plină de ,,instant-uri”. Doar poezia nu e instant, nu are cum. Pe de altă parte această ,,civilizaţie” a vizualului impus de tv, internet, poate influenţa gradul de abstractizare şi însăşi creativitatea. Lipsa lecturii, de asemeni. În pericol e generaţia tânără.
Epigonii au fost şi vor fi, însă doar ca o perioadă de tranziţie, de tatonare. Poezia care ,,rămâne” va rămânea fiindcă mereu va exista un mentor al unei generaţii, un pivot, sau un grup, cineva precum Gherea sau un Vlahuţă care vor spune:
"Tinere scriitor, lasă istoricilor trecutul depărtat şi tulbure, cată mai bine-n jurul tău, umple-ţi sufletul de emoţiile timpului în care trăieşti şi arată-ne, la lumina talentului tău, durerile şi aspiraţiile societăţii noastre de azi, luptele şi pasiunile la care eşti martor şi părtaş, oamenii pe care-i cunoşti, viaţa de care palpităm; ascultă bine şi-nţelege bătăile inimilor noastre - ce-ţi vorbesc ele asta ne interesează mai cu deosebire, asta vrem să ne spui, tinere scriitor!" (Mahalagismul in literatura).
Cititorii poeziei sunt în procent foarte mic publicul, în procent mai mare poeţii şi în procent mic criticii. Ne citim noi între noi…şi aşa a fost mereu, în orice generaţie literară.
Pentru tineret un mare rol îl are educaţia în şcoli, formarea gustului pentru frumos, pentru valori. Cert e că sunt multe variabile... mai poate fi şi ,,vidul” după un mare nume sau după o generaţie de aur…cu toate acestea Poezia nu va muri :) Părerea mea.
Închei cu un îndemn de al lui Traian Dorz, apropo de epigoni:
"Spre Cetatea Poeziei nu poţi merge pe urmele altora decât foarte puţin. Îndată trebuie să-ţi afli drumul tău propriu. Şi încălţămintea ta de aur. Şi urma ta prin rouă.
Lumina urmelor tale s-o laşi numai pe un teren virgin, pe unde n-a mai călcat nimeni niciodată. Numai urmele lui Iisus să le cauţi.
Ale nimănui altcuiva."

Cristina Moldoveanu:
Doresc să adaug şi eu câteva cuvinte aici, deşi nu mă consider întrutotul poet. Mi-a plăcut comentariul adăugat de Maria-Doina, reliefează o parte din gândurile mele şi exprimă anumite adevăruri atemporale cred eu.
Cred că poezia nu moare niciodată, simplu spus. Oricâte schimbări sau cataclisme ar exista în societate.
Atât îmi permite să spun experienţa mea de viaţă. Mă consider în glumă un fel de Rousseau Vameşul în poezie, fără pretenţia de a atinge măiestria acelui artist, care a creat o artă naivă de succes (nu în timpul vieţii), deşi a început să picteze doar la 41 de ani. Dar se spune că vârful creativităţii artistice e la o vârstă mai înaintată pentru bărbaţi, poate e doar o prejudecată. Nu vreau însă să vorbesc despre mine, ci despre experienţa mea în ce priveşte poezia ca fenomen cultural sau receptarea acesteia.
Mereu vor exista tineri care vor deschide cărţi de poezie găsite întâmplător în drumul vieţii lor, fiindcă poezia, spre deosebire de proză, permite o mai mare deschidere emoţională, o proiecţie a sensibilităţii cititorului în cuvântul scris. E ca un tablou fără ramă, consider că permite mai multă interacţiune expeditor-receptor. Deschide mai multe drumuri, creează sensuri divergente. Şi din călătoria acestor tineri printre cuvinte vor rezulta mereu noi descoperiri, terenuri pe care vor le vor stăpâni sau lucra şi alţii.
Pentru mine proza este ca apa râului schimbătoare, în timp ce poezia este o pietricică colţuroasă şi rezistentă pe care o găseşti pe rafturi şi după secole. Nu va muri.

Marga Stoicovici:
Gata? S-a terminat masa rotundă? a făcut 360 de grade carevasăzică complete cu afirmația profetică a Cristinei Moldoveanu 'nu va muri'? Deci... nu va muri! Nu știm dacă e pe moarte sau e bine mersi însă. Un lucru e sigur... nu va muri! Când? Acum? Măine? În viitorul imediat sau în cel îndepărtat? Pentru că eu mă întreb așa, ca proasta, care e rostul acestei 'mese rotunde' în afară desigur de creșterea ratingului site-ului? Am ascultat păreri valoroase? Cumva am devenit mai buni? Trebuia să extragem învățăminte sau măcar un pic de lumină în creierele noastre chinuite din comentariile celorlați?
Care era ideea?
Pentru că eu, sincer, n-am înțeles, și pentru mine când idee nu e, vorba lui Marin Preda, nimic nu e (sic!)

Virgil Titarenco:
Știți, toate bune și frumoase. ~ Orice opinie are dreptul la oxigen. Singura problemă este că Marga nu este proastă. Este însă fricoasă. Îi este frică să ne spună ce crede ea. Prin acest subterfugiu clasic și de-a dreptul antic de a ne pune ea nouă întrebări. Lasă Marga aceste frămîntări profunde cu privire la rosturi, rating-uri și nobila întebare „am devenit mai buni?”. Dă-ne voie să credem că te doare de moralitatea noastră cam tot atît cît ne doare pe noi de a ta. Și hai să revenim la idee. Că ai pierdut-o. Cu atîta căutare înfocată după învățăminte, lumină și vorbele lui M Preda (pe bune că cu asta m-ai dat gata). Deci, eu zic să nu o mai dai cotită că frica tot ți se vede. De nici măcar ironia nu ți-o poate masca. Ai curajul să spui tu ce crezi. Și, să nu îmi spui că răspunsul „ Criza aceasta despre care vorbești Virgil nu este o 'criză' a poeziei în sine, ci una a formelor ei de manifestare..” se califică. Din nou, nu este decît o eschivă. Un subterfugiu. Și am să îți dau un exemplu. Care va dovedi nu numai că nu ai răspuns la întrebare ci și că întrebarea nu este doar așa de florile mărului. (La urma urmei nici nu cred că e neaparat nevoie „să ne facem mai buni” ca să purtăm o discuție. But, anyway…) Dar iată exemplul: este (chiar dacă total din alt domeniu), este cam la fel cu a întreba, odată intrată deplin în Europa, va mai exista România, sau nu? Și nu e vorba despre teritoriu sau populație. Este vorba de România. Evident, unii ar putea spune (așa cum spui tu), România?... România este „o formă de manifestare a… spiritului românesc.” Vor exista alte forme, aceasta este doar o „criză a formelor de manifestare” și nu a… României în sine. Este chiar așa? Eu nu sînt convins. Și te asigur că mulți gîndesc la fel. Este mult prea ieftin să scurtcircuitezi discuția la această concluzie conform căreia „poezia este doar o formă de manifestare a spiritului”. Dar și chiar dacă ar fi așa tu tot nu ai făcut decît o eschivă. Dacă este poezia „o formă” sau este mai mult decît asta este o cu totul altă întrebare și ar putea face subiectul altei mese rotunde. Acum întrebarea a fost dacă poezia este sau nu pe moarte. Indiferent dacă tu o consideri un simplu „ambalaj” sau dacă alții o consideră mai mult decît atît. A spune ca toată chestia asta este doar „o criză a ambalajelor” nu face decît să evite discuția. Trebuia să intri în politică.

paul blaj:
credeam că Marga va veni cu niște-oareșce răspunsuri (scuze) pentru Vlad și Virgil, dar ea vine sugând acadeaua și fluturând fustița. deontologic desigur. deontologic și profesionist. am simțit un pic de invidie. te deranjează dacă site-ul ar avea rating? (retoric, oh foarte retoric) te salut rromă mică spunea cândva Eminescu în apropierea unei localități românești:)
Virgil, dacă îmi permiți, propun și eu o întrebare din facultate, care mi-a rămas un pic edulcorată: Care este diferența dintre literatură (beletristică) și restul scrierilor științifice, istorice ș. a. m. d. Care este criteriul ce le diferențiază. Poate la ultima masă rotundă, nu contează. Doar că mi-aș dori să cunosc opinia colegilor de site. Pentru a mi-o definitiva și pe a mea.

Virgil Titarenco:
Paul, am să deschid un alt subiect de discuție la timpul potrivit.

Marga Stoicovici:
Îmi place mult schimbul de idei și aici chiar a fost super. Mă rog, mai puțin partea în care Paul mă acuză de fustiță fără să bage mâna să verifice dacă n-oi avea și eu pe undeva, bine ascunsă, o anagramă ca a lui.
Însă răspunsul meu cred că se găsește destul de clar exprimat în comm-urile anterioare și, dacă îmi este îngăduit, Virgil, o să sintetizez aici încă o dată. Eu cred că nu poezia ar putea fi pe moarte (și nu doar poezia, putem extinde la muzica clasică, la pictură, you name it...) ci forma (formele) ei de manifestare, iar aici tehnologia are un cuvânt greu de spus. Poate ăsta ar fi un subiect mai 'la obiect' ca să zic așa, de dezbătut, și nu o întrebare cvasi-retorică de felul celei din titlul acestei mese rotunde dar care, după cum se dovedește, atunci când la ea apar niște personaje cu o părere mult prea bună despre propria mult prea inflamată persoană, devine colțuroasă.
Margas

P.S. Și când spun 'fără să bage mâna să verifice' nu mă refer deontologic, ci escatologic.

Virgil Titarenco:
!!!!escatologic?? poate nu mai știu eu să citesc. dar tu chiar știi ce înseamnă termenul, sau l-ai spus așa... pentru că sună... intelectual?

remus-lucian ştefan:
ha ha ha! margas, ce dulce eşti! ai încurcat barza cu varza!
scatologie, escatologie ce mai contează? doar nu s-o face moarte de om pentru un e.
să ştii că lipsa logicii în comurile tale plus câte o micuţă gafă de genul ăsta face comurile foarte savuroase. mai amuzante mult decât amuzamentul pe care îl propui tu cu luatul în balon al textelor şi autorilor, cu maliţia ta "preţioasă" şi "savantă". tu poţi citi miliţie, că pentru tine e tot aia!
am râs de am pocnit. unde dai şi unde crapă! foarte tare scatologia asta escatologică a ta.
nu te supăra! (frate sau soră).
viaţa e doar un joc!

paul blaj:
Marga, nu te mai da cu capul de pereți, draga mea. Îmi afectează anagrama!

Marga Stoicovici:
Virgil, scuză-mă dar ce am citit aici este o exemplificare irefutabilă (ce-mi place cuvântul ăsta) a prostiei în forma ei supremă, adică să pornești de la o premisă greșită (aceea că eu nu cunosc sensul acelui cuvânt ci doar l-am folosit greșit vrând să folosesc un altul... nu e cazul tău, tu ai întrebat, finuț) și să concluzionezi, inevitabil în aceeași idee, adică pe arătură.
Încă mai sper că pe aici am cu cine vorbi, de exemplu Paul mi-a dat un răspuns care, deși obraznic e măcar deștept.
În rest, ce să mai zic?
Idei preconcepute, minți înguste... care nu știu să se aplece și să se așeze la o masă rotundă fără să sloboadă un pârț. Subțire, de neluat în seamă, însă urât mirositor.

paul blaj:
câtă insolență, ah! câtă insolență (că insolație nu pot spune)!
și se vorbește atât de lejer despre prostia supremă de parcă ar face parte din familie. uh!
Marga, tu nu ai noțiunile acasă. Pentru tine răspuns egal replică, și scuză egal iahnie de fasole!
Dar ești o doamnă, da! Categoric ești o doamnă!
Prin urmare Marga, păstrează-ți echilibrul... când vrei să îmbrățișezi pereții!

p.s. orișicum, vezi că Nicodem clatină deja nește chestii, hamarticoasă mică ce ești.

Virgil Titarenco:
Revenind totuși la lucruri ceva mai serioase. S-au spus tot felul de lucruri care mai de care mai interesante pe aici. Dar s-au spus și multe lucruri la care nu m-am referit. La fel cum nu s-au spus multe lucruri pe care mi-aș fi dorit să le aud. De exemplu nu m-am așteptat ca să se facă vreo profeție despre cînd și dacă va muri poezia. De fapt eu nici nu am întrebat asta. Am întrebat dacă poezia este sau nu pe moarte. Ba chiar am sugerat faptul că mă refeream la posibilitatea anumitor percepții sau curente. Nu m-am așteptat la declarații de viață veșnică în ce privește poezia. Așa cum unii văd că au înțeles.
Deci, ideea asta că ar fi pe moarte am privit-o fie din perspectiva a ceea ce se scrie și cum se scrie astăzi. Fie din perspectiva a ceea ce așteaptă astăzi cel puțin o parte din cititori sau critici. Și v-am oferit posibilități de răspuns. Foarte puțini au rămas în jurul acestei abordări. Probabil că vom face astfel de mese rotunde mai rar pentru ca să nu le irosim cu discuții generale sau insipide.
Părerea mea este că poezia este pe moarte. Și mă refer la poezie ca formă literară. Nu ca spirit care circumscrie cam tot ceea ce este artă (ca să îl citez pe Leonard Bernstein). Asta nu înseamnă că neaparat va muri. Dar în orice caz bolește în ultima vreme. Se scrie mult și prost. Și foarte mulți critici sînt foarte inactivi și dezorientați ei înșiși. Asta în cazul în care nu sînt intoxicați de tot felul de iluzii pozitive. În general vorbind nu prea mai există o fascinație pentru eleganța metafizică sau pentru exigența clasică. Există foarte multă mediocritate și compromis. Cred că se poate face artă scriindu-se și despre manele, țigani sau șomaj. Sau despre sărăcie, decrepitudine și promiscuitate. Problema nu este despre ce se scrie ci cum anume se scrie. Știți vorba lui Arghezi despre bube, mucegaiuri și noroi. Ce lipsește sînt oamenii care să nu accepte să facă publice texte despre care nu simt că au ceva cu adevărat inefabil.
Mi se pare aproape jenant să spunem că o problemă ar fi faptul că mulți oameni, bărbați sau femei, scriu astăzi doar de dragul de a-și vedea numele pe un volum. Și sînt în stare să dea bani sau mită sau sînt în stare să se gudure numai să își satisfacă un astfel de orgoliu meschin. Asta este o chestiune penibilă și minoră. Pe astfel de imbecili nu îi vei putea schimba niciodată și nici nu se merită să îți pierzi timpul. Ceea ce mă îngrijorează este lipsa oamenilor care se luptă cu textele lor și cu ei înșiși. Lipsa oamenilor veșnic nemulțumiți. Care se străduie nopți la rîndul să obțină o picătură de artă așa cum un alchimist se străduia să obțină piatra filosofală.
Dar și cititorii sînt de vină. Nu sînt lăudate și adulate lucrările de valoare. Nu sînt ostracizate suficient mediocritățile. Poate este de vină și tehnologia, digitalizarea, toată această superficializare și instantaneizare a satisfacției. Această obținere a frumosului facil. Cititorul nobil este o specie pe cale de dispariție. Cititorul militant, colecționarul de artă sînt niște rarități. Acum poți avea hardiscuri cu terabiti pline de mult mai mult decît ceea ce poți citi sau asculta mai multe vieți la rînd. Ai acces la sute de biblioteci. Este greu să nu devii superficial. Și asta se vede și în exigența cu care se citește sau cu care se refuză să se citească diverse lucruri.
Am sperat ca această criză economică să aibă impactul pozitiv asupra artei pe care au avut-o Criza din anii ’30 sau perioada comunistă. Dar deocamdată nu se arată nimic. De obicei suferința și disperarea nasc artă valoroasă. Mai așteptăm.