nu este departe clipa în care
te va îngropa pulberea cenuşie de pe cartea vieţii
la semnul pus între paginile vechi
o prăbuşire de ţărm în adâncul oceanului
după cutremur stârnind întunericul
ca ultima îmbrăţişare a femeii tale
răsuflarea ei în chip de flacără
stinsă pe buzele arse de viaţă
după înec şi în zadar tânjeşti să auzi iar şi iar
urcând din interiorul tău ca dintr-o peşteră
un glas este o zi şi seara va mai fi iarăşi o zi
se vor topi cu ceara lumânării aceste iluzii
şi deodată îţi dai seama pentru ultima oară
cât de mult preţuiau valurile ce-ţi spărgeau
parcă timpanele la fiecare răsărit
şi cineva îţi întindea ridurile până dincolo de
cercul în care fermenta viaţa şi înţelegeai
că te-ai născut cu gândurile unui bătrân
se auzeau cum urcau treaptă cu treaptă din abis
te simţeai vinovat când rosteai fiecare cuvânt
şoaptele unui ucigaş îţi colorau buzele
o rană făcută de acelaşi sărut
până când în jur nu mai rămânea nimic
timpul se evapora şi umbra lui curgea în răni
până când nu se mai întâmpla nimic

nimic nu se mai înfiripa
chiar nimic