fireşte că-ţi aminteşti ce îţi scriam la fiecare sfîrşit de săptămînă. aşteptam să te întorci şi să citeşti. aflasem că răspunsul tău stă în freamătul genunchilor nicidecum pe buze sau în priviri. aşezată pe masa din bucătărie cu picioarele atîrnînd, uneori genunchii tăi se albeau de atîta strînsoare încît ştiam că eşti îndestulată deja de lumina din tine. orice scînteie în plus te-ar fi transformat în cenuşă. legenda păsării phoenix la ceas tîrziu ne-ar fi istovit pe amîndoi prin repetabilitate. alteori, dimpotrivă, freamătul rochiţei mă îndemna să-mi aşez mîna între ei şi povara asta dulce se ducea pînă în umăr. mă iubesti mă întrebai? te! cît? cît China! de ce China? pentru că e cea mai mare ţară din lume. ba nu e. ba e îţi spuneam. îmi plăcea îndoiala mai mult decît certitudinea.

ceream băiatului de la bar un pahar cu vin şi scriam. sînteţi sigur că doar un pahar, aveti mult de scris după cît vă ştiu spunea zîmbind. îmi ajunge beţia cuvintelor ripostam conştient de platitudinea răspunsului dar – completam în gînd – ai ceva împotriva lui Alonso Quixano?
tu crezi că sînt duplicitar? poate. altfel cum să explic impulsul de a sta într-un colţ doar cu foile mele şi paharul cu vin din care abia sorb dar invidiez lumea care mai încolo cu cîteva mese dă în clocot ca muştele pe o bucată de carne uitată în căldura amiezii?

dacă te iubesc? iar îţi simt tremurul rochiţei. nu vreau să te mint: trăiesc într-o dureroasă poligamie cu scrisul şi cărţile. unde esti tu? mereu pe copertă.
cu cărţile am avut într-un timp o duioasă poveste de dragoste. la început a fost o sfială apoi adolescent fiind le strîngeam noaptea la piept în pat cu o afecţiune aproape impudică. am fost aşa de grăbit să le desfac că pentru un timp m-au părăsit. pe bună dreptate! citind prea multe cărţi deodată uitasem de ea, cartea. confundam respiraţia profundă cu nevoia de spaţiu. dezmăţ intelectual? posibil.
citisem meşterul manole. încă nu ştiam ce e mitul estetic în literatura populară. ştiam însă că şi pe mama o chema Ana. tată tu de ce nu o zideşti pe mama întrebam. răspunsul a venit mult mai tîrziu sub o formă la care nu mă gîndisem: o palmă peste obrazul Anei. o vreme nu am mai citit mituri. şedeam sub bolta de vie şi priveam cum lăcrimează ciorchinii de struguri. sub umbrele cenuşii de toamnă păreau nişte călugări care se roagă.

mai spune-mi că mă iubeşti mă îndemni din priviri. s-ar putea ca tocmai dragostea pe care ţi-aş dovedi-o în fiecare clipă să devină un motiv să mă părăseşti ar răspunde Balzac. dacă sînt de acord cu el? ştiu să-ţi vorbesc numai cu degetele. fireşte şi cu buzele dar sînt buzele unui mut. ascultă doar respiraţia.
şi totuşi cînd stai cu obrazul pe umărul meu îţi spun poveşti. a fost odată o fată pe nume Valeria. era toamnă şi eu mă pregăteam să plec la liceu la Craiova. Valeria cînd vorbea nu vorbea, de fapt cînta. lungea silabele de parcă avea buzele muiate în miere. cred că de glasul ei m-am îndrăgostit atunci nu de ea. i-am dăruit o carte cu coperte roşii. undeva am scris – o ce frivolitate – i love you! ea a fugit în schimb cu un băiat cu o bicicletă roşie.

primesc un mail: s-a întîmplat de atîtea ori şi nu ne-am dat seama, o femeie frumoasă ne omoară!
vezi de ce iubesc eu urîte? şi s-a nimerit ca tu să fii ultima urîtă din lume.

fiul Iocastei sau sfinxul? prefer să fiu sfinxul. pereţii nu au răspunsuri la întrebările mele. o! ce desfătare să-i osîndesc la cădere carămidă cu cărămidă. apoi voi ridica un soclu pe care mă voi osîndi la singurătate în piaţa publică. mă imaginez deja îmbrăcat cu haine lungi în falduri şi privind linia orizontului prin ochelarii teashades.
mai ştii jocul nostru? aveam o căsuţă în apropierea dealurilor din provincia Yunnan. seara cînd veneam din vale mă aşteptai în poartă cu apă. îţi torn? toarnă-mi. apoi îmi întindeai cel mai parfumat ştergar-părul tău. dacă te va prinde ploaia prin preajma mea să te adăposteşti sub pulpana hainei mele dar nu prea mult. e posibil să-mi pierd capul şi să cad la picioarele tale cu soclu cu tot.

stau pe terasă şi fumez. ştii că pe cerul Bucurestiului nu se mai văd stelele? uite acolo în dreapta, da da, spre vîrful plopului, era ursa mare. acum doar ţigările aprinse pe la balcoane mai amintesc de un cer înstelat. dar pare un olimp răsturnat. oricum, mă aflu într-un labirint unde mă călăuzesc doar după mirosurile de cartofi copţi în ierburi clei de pruni sau traverse de cale ferată impregnate cu gudron. şi poate nici nu vreau să ies din acest labirint pentru că nu am nici pînză albă nici neagră de atîrnat pe un catarg. şi chiar dacă aş avea unde e corabia?