aurii se prind sunetele de mâini
formând cercuri în memorie.
atât de ostenit sunt încât
nu mai pot să număr valurile
ce mi se izbesc de tălpi.
amintirile se desprind de mine
străpungând distanțele
dintre spumă și zbor
când rana mi se așează ca o insulă
în apa ta
în așteptarea pescărușilor obosiți
de atâtea țipăte.
sub pliscuri
închid ochii precum un miez de pâine
destul de umed
închid ochii și tac...
cândva doream să fiu draga cuiva și atât
astăzi mă trezesc cu suflarea vânătă
când se lasă seara
păsări răpitoare îmi ciugulesc din gură
nu observ
parcă ar ploua mut într-o casă dărâmată
aș vrea să reduc pământul la un bob de noroi
acolo să mă ascund
în diminețile în care rămân umbră
pierdută în asfalt
în cădere de pe blocul turn
jos doar oameni curioși cu false complexe mesianice
iar sub ei
pământul pe care nu-l ating
deși mirosul lui mi-i mai cunoscut
decât cel al mamei
iubeşte
nu te retrage în inimă din cauza orei târzii
pentru mine drumul nu se opreşte în oameni tăcuţi
mereu îngrijorată îmbraci cele mai frumoase haine
cuvintele spuse în plus pentru a spori frumuseţea
s-au ruşinat
acum stau lângă mine
ca nişte copii aşteaptă să-i mângâi pe creştet
dar mâinile mele sunt întinse spre tine
înainte de a răspunde chemării
îţi ţugui buzele
dincolo de fereastră sărutul îşi pune o mână cu faţa la geam
mă apropii ca un abur de un lucru prea rece
nu pot uita vremea când rotunjeam literele
cu cerneală pelican
de parcă striveam bobiţe parfumate de mură
sălbatică
şi în privirea bărbatului întâmplător
era mereu acelaşi tablou toulouse-lautrec
cu rochia mea albastru spălăcit
ca un nor pe fotoliul de culoarea petalei de trandafir
rămas îngheţat putred în noiembrie
cu pălăria lui cadrilată aruncată
peste pardesiul meu din întâmplare
mă întrebam prea mult
de ce ţinea el tot soarele în dinţi când râdea
scriam mai departe
mi-ai spus
că nu ești vulnerabilă
că nu poți fi învinsă
că nu-ți pasă
și totuși între degete
ca pe un fir de grîu te țin
gata să fie luat de vînt
gata să zboare
în mintea mea
răspunsuri vin mereu
spre locul unde-ar trebui
să fie singura-ntrebare
dar locul este gol
ca un ecou pierdut
doar vîntul bate
degetele-mi reci
Comentarii aleatorii