sunt singură şi prin urmare toţi vorbesc
că am tăcut demult
am devenit atât de mioapă
încât îmi ţin ca melcul ochii
în vârful pixului cu gel
în jur miroase a cozonac cu mac
şi castane pocnind
pereţii sunt calzi ca o sobă cu cărbuni
Raskolnikov a adormit
pe raftul cel mai de sus al bibliotecii
timpul nu are religie
totuşi prin părţile vulnerabile
umbrele de pe muchiile de cărămidă ale zidurilor
înclină capul pentru rugăciune
sub colţul unei pagini îndoite
fetele şuşotesc
ca nişte servitoare pedepsite
numai privirile lor nevinovate duc păsări spre cer
pentru un moment neplăcut
în însemnările zilnice
nu există drum care să nu fie corectat
numai o femeie a cărei dragoste nu poate fi citită
se mulţumeşte cu ce simte
eu voi muri într-un spital nou
plin de prieteni
lângă mine vei plânge în pumni
dar eu știu că te faci praf
după o bere
de pe acel pat voi ridica două degete
ca la școală
să zic ceva genial cum se face
însă atât
pentru că lui dumnezeu
nu îi plac
băgăcioșii în seamă.
morții sunt așa simpatici cumva și foarte înțelegători
o companie selectă chiar
dar nu mă dau în vânt
Comentarii aleatorii