zilele cad
fac umbră în lipsa ta
numai timpul trece deasupra ochilor gri
ca un corb
strigătul
din această singurătate îngenuncheată
sângerează
pentru a nu mă pierde
îndrăgostit scot inima înaintea cuvintelor
te caut în linişte
unde oamenii acestui oraş fac salturi mortale
şapte zile la rând
cu ferestrele închise
cuiele bătute pe şira spinării
ruginesc
visurile pe care le-am dus împreună
gem oricât de încet le-aş legăna
de unul singur
întotdeauna ştiu negreşit că este duminică
după cum omentul mic şi omentul mare învelesc măruntaiele mele
soarele nu se lasă mereu prins azi este ca un arici temător dar
lucrurile încă au umbră moale şi catifelată ofelia descântă melcii
închişi în casă zmeura sălbatică zidurile văruite suspinele de tămăduit
care nu vor să-şi dea sufletul din cuşca toracică daniel se luptă cu visele
şi apucă balaurul de coarne în definitiv heraclit nu avea dreptate
în creierul meu este o baie de aur o vână groasă pe care o sondează
să fi fost ieri sau poate
mai degrabă ceva și mai încolo
spre ziua în care am încolțit în mintea ei sâmbure
udat de nevoia unei singurătăți rătăcind pe alte meleaguri
să tot fi fost un pumn de nisip pe ombilic
un val întotdeauna prea rece
o cupă de margarita prea mică
un drum prea lung și o sfâșietoare absență
era pe vremea când credeam că timpul mi-e frate
flăcări mistuiau urmele imposibilului
nimicul nu era complicat
logica nu avea curaj să ceară audiență
senzațiile se travestiseră în sentimente
În duminica aceea
măştile nu s-au mai întors cu faţa la faţă
în dungi de cretă portocalie
frunzele cădeau cu un minut de întârziere.
Ne-am salutat ca două respiraţii vechi
fără să ne atingem mâna sau obrazul
de sub unghiile murdare ale cerului
lipsea un planor.
Ţi s-a făcut frig
ai cerut ceai de mentă
din aburul vernil un câine creţ îţi lătra sub bărbie
ai aprins o ţigară
cu lesa din ea mi-ai lipit câinele de faţă.
Comentarii aleatorii