cântec de îmblânzit picioarele mângâiate de vânt şi de soare
nu ştiam că, urcând,
mă voi lovi cu capul de un soi de moarte înflorită
că
mă va înghiţi paradisul cireşilor ca pe o rădăcină săvârşită dintr-o uriaşă greşeală
că
timpul acesta nu va mai fi recunoaşterea bătăilor de inimă
care şi pe mine m-au răsfăţat câţiva ani
numindu-mă „pescăreasa”
că
iubindu-mi bărbatul de brad într-o preafrumoasă bărcuţă cu pânze
purtată de vânt spre un ţărm năpădit de cireşi,
cu rădăcinile încercând să se domesticească în nisipul mirosind a lemn umezit şi a ploaie,
ore mici se cuibăresc în așternut
ca doi pui
fără să fi făcut ochi încă
mă trezește scîncetul lor
privesc
pe gîtul tău cum coboară
leneș șuvițe negre
ca un fluviu chinezesc
meandric și tăcut
afară iarna scurmă cu copita
covata albă a nopții
timpul stă agățat de grinzile tavanului
și se leagănă
în gol
copii iviţi dintr-odată în oraşul velin
din paltonaşele lor
acum totul pare însufleţit
în casa aceasta de zăpadă de oameni aşezaţi
unul în puterea celuilalt
să bucure
pe frunţile lor şi-au făcut derdeluşuri
până în creştet unde se pot agăţa
stele suflă în jarul lor
câteva idei una mai grasă decât cealaltă
ard fustele de ţigancă noaptea
toarnă vrăji din vase de sticlă
între filele deschise ale oraşului
scârţâie tălpi
la cotor jocul împrăştie somnul
ai ascultat vreodată marea de pe balcon
încât să vrei o țigară
sau ai văzut cum
soarele se ridică lent din piatra ponce
atunci stăteai cum stau casele cu tufe în podea
pragul de sus al secretelor
te scotea în lume
îți întindea o cană fermecată
beai ani și te strâmbai
pentru tine moartea era un balon uitat
îl miroseai bolnav de petunii
pieptul meu e un câmp de forță care adună toată zăpada,
adună secundele în păraie albe. apoi ceasul se-oprește.
numește două animale care aleargă și se camuflează
cu sângele la vedere. în locurile de veci se doarme în liniște
cu două trei lumânări aprinse de paznicii înfrigurați.
acolo dormim, așteptând cea mai frumoasă resuscitare.
Comentarii aleatorii