întunericul din lucruri nemărturisite
macină sufletul
ca un animal cu ceafa încordată
îşi ciuleşte urechile
după fiecare pas greşit
ochii măriţi ca o guşă înfoiată
îngroaşă frica
inima acoperă capul
în oameni prea mici
viaţă arată cu mâna
în umbra din coşul pieptului
nimeni nu face nimic să aprindă lumina
numai în casa unei văduve arde o rugăciune
întoarsă din cer
n-a avut suficientă putere să creadă
e simplu să mă omori frate necunoscut
chip cioplit de samaritean
fă-ţi un pustiu de bine sunt o pată de culoare nehotărâtă
indigo cu tendinţă spre violet
închide dintr-o dată cartea pe care o citeşti şi voi deveni fluture
cu aripile răstignite pe două pagini
dacă aș fi fost o pasăre, un pisoi ori un mugur pe ram, te-ai fi umplut de verde, m-ai fi mângâiat, mi-ai fi lăsat firimituri la geam.
un urs de pluș, o carte de colorat ori o cutie cu bomboane de ciocolată dacă aș fi fost, m-ai fi savurat, ți-aș fi tocit creioanele, lângă urechea mea te-ai fi simțit la adăpost.
dacă aș fi fost săpunul de cafea, șamponul cu aloe ori apa de la duș, seara la picioarele tale m-aș fi scurs, în părul tău și în palma ta mi-aș fi găsit culcuș.
Se subţiară timpul şi forma şi culoarea
în zboruri îngroşate, în păsări neajunse
la plâns,
iar păsării din zâmbet nu-i mai ajunse zborul,
se prăbuşise timpul sub ancore uscate;
ca într-un os de veci,
m-am strâns
şi-am strâns
din ochi, din dinţi, din sânge,
până când, duso, ai început a strânge
până la măduvă, până la cruce, până la vânt,
până când
copacii se legănau mai pustii,
şi-am întrebat mai mort şi mai viu:
mai ştiu,
mai ştii?
Faţă de iarna caldă aşternută cearşaf
ca şi cum unii morţi ȋşi regretă moartea
ȋmi revin senzaţiile de ură şi iubire
sunt un copil aleg să-mi construiesc piramida ȋn existenţa zen
deşi mi-e dor să intru ȋn camera restricţionată
cu raze spectrale prin storuri
regăsesc vitalitatea şi zâmbetul matern ȋn zâmbetul meu din oglindă
când ating lucruri
Comentarii aleatorii