ca într-o apă căreia îi ghicești uneori scoicile
îmi cufundam capul în aerul după-amiezii
simțeam răsuflarea nucului pe care aproape
nu l-am mai recunoscut
toate îmi deveneau familiare în timp ce se petreceau
m-am născut ca să povestesc despre clopotele mari și singuratice
despre mirosul pământului primăvara
din care mușcă lopeți galbene cu voci ascuțite
ochi de mamă care tresar
din mână nu mai răsare creștetul meu
doar o furnică mare roșie
care îi sărută palma pe dinăuntru
nici nu contează cine a aruncat primul,
cine a îmbrăcat platoșa,
cine a adormit liniștit ori
cine a lăsat să cadă în cana cu ceai de iasomie
efervescența uitării.
de ieri n-ai mai auzit de la mine
"mi-e dor",
azi nu mai auzi
"te iubesc",
de mâine nu vei auzi nici măcar cum doare
"îmi pare rău",
poimâine va răzbate doar un imperceptibil
"alaltăieri eram nimeni".
nu am nimic nou
să-ți spun
copacii își
scutură floarea
pe scara richter
aceiași vecini
se plâng
altor vecini
își ies din fire
care cum pot
vinovați sau nu
constrânși
sau deopotrivă
din pură inerție
e un miracol să-i vezi
cum supraviețuiesc
pe mai departe
cum își măsoară pașii
unu doi trei apoi
unu doi trei
și doamne ajută
prietenii la fel
îmi țin lumânarea
tu ce mai faci
te-ai pregătit de toamnă?
și de vei pleca pe mare
ia cu tine
o cochilie de melc
părăsită
cîndva
dorului pradă
legănat de valuri
să ți-o apropii
de urechea stîngă
și-ai să auzi
foșnet de frunze
iar în seri de vară
colindîndu-ți urbea
supraveghează pașii
și cruță melcii
chiar dacă
ochii tăi vor căta departe
întrebîndu-se
ce culoare mai are marea
Comentarii aleatorii