a venit vremea să învăț copacul
din fața casei mele
că pînă și securea are mînerul de lemn
să îi mîngîi umbra cu degetele
ca pe o femeie pe care nu pot să o mai ascund
a venit vremea să mă îmbăt cu lumina
strecurată prin el pentru ultima dată
să îngenunchiez în fața liniștii
ca în fața unei simfonii neterminate
și să aștept să se facă din nou primăvară
ca din greșeală
mă ridic pe vârfuri dincolo de maidanez
muntele de aur se face mic
maidanezu’ scapă
aleargă prin bibliotecă în urma lui cărțile
se deschid automat la pagina treiștrei
Nu mai auzisem nimic de iubire.
Într-un depozit militar pentru poeţi,
găsisem o reprezentare a vieţii
în origami din hârtii ordinare,
prevestind întoarcerea viitorului.
Părţile nevăzute ale lunii
erau studiate din spatele soarelui;
eu însumi eram lider de pahar
într-un sinod tihnit de ticăloşi,
la o celebră cântare prin altar.
Ar fi trebuit să mă vezi…
de mine-ţi povestisem puţin
şi rar.
Auditul scurt
aducea toate acuzaţiile:
dezordinea,
făcea vrăji cu lacrimi,
reţinuse mai multe zile
îmi iubesc întunericul
întunericul liniștit de după ultimul jurnal de știri
camera se relaxează, mușchii se destind, papucii de casă sforăie ușor
cablurile ies din transă
pisica mea galbenă se recompune pe vocea lui sam smith
undeva un cuvânt mic mă strigă, îi mângâi creștetul cald
rămâi cu mine îmi spune, rămâi cu mine
e ok îi răspund, noaptea asta dormim împreună, cuvânt mic
deși nu mai încăpem în hărți, deși unul din noi e prea mult
deși împreună nici război nici dragoste nici
înainte să ajungem unul la celălalt
ne-am întins singuri hainele pe sârmă
tu ca o femeie de treabă
eu ca un bărbat fără femeie
închiși în noi
abia mai reușim să punem zile deoparte
pierdem tot ce era de salvat
chiar și îngerul din lucrurile primite la naștere
a rămas fără o aripă
Comentarii aleatorii