cândva doream să fiu draga cuiva și atât
astăzi mă trezesc cu suflarea vânătă
când se lasă seara
păsări răpitoare îmi ciugulesc din gură
nu observ
parcă ar ploua mut într-o casă dărâmată
aș vrea să reduc pământul la un bob de noroi
acolo să mă ascund
în diminețile în care rămân umbră
pierdută în asfalt
în cădere de pe blocul turn
jos doar oameni curioși cu false complexe mesianice
iar sub ei
pământul pe care nu-l ating
deși mirosul lui mi-i mai cunoscut
decât cel al mamei
în muzeul holocaustului din biserica evanghelică
temporar cu intrare liberă de vacanţă
o fetiţă urcă la etaj printre orgile nefolosite
citeşte timpul ca pe un cod de bare al istoriei
între numele şi anii scoşi la lumină
(doar vântul mătură terasa celui mai înalt spital din oraş
la sfârşit de săptămână
nimeni nu mai păzeşte masa cofetăriei cu steguleţele altor ţări
din cupele de îngheţată ce se vor topi în absenţa copiilor)
n-am să mai gâfâi pe scări
în semn de protest
mi-am lăsat mințile prin cetate călare de parc-ar aş fi fost dus
într-o zi vei înţelege
că viața n-are drum de întoarcere
de când locuiesc la noua adresă
cireşul mi-a întors spatele şi înfloreşte pe ascuns
mugurii rămân pe dinafară nu au ce căuta într-o sală de naşteri
undeva în apropiere primăvara
după o nesfîrşită convulsie
ia patul în spinare şi umblă
te-aş fi aşteptat ani lungi
la fel cum pescarii aşteaptă sirenele-n larg
năuciţi, cu plasele pline de peşti, noaptea, pe lună plină
te-aş fi căutat ca pe un inorog
pribegind ev după ev, tot mai tânără, tot mai departe
ireal
te-aş fi iubit
dar
ce bine
ce favor
împărţim aceeaşi pulsaţie a secundei
şi atât de aproape
mulţumiri
norocului brut
acelaşi fericit scâncet de la naşterea universului
Comentarii aleatorii