n-am ce să spun
aşteptările sunt mai lungi decât iernile
sentimentele seamănă cu gândurile pe care ni le-am mai spus
cât să ne scoatem sufletele din adâncuri
mă mulţumesc că nu-mi eşti străină
viaţa nu ştie nimic
încă se vaită
nu-şi dă seama ce pierde
doar când trage să moară
caută
o cale de întoarcere
dacă îl vei căuta,
ah! dacă îl vei căuta,
dar, doamne, dacă...îl vei găsi?
omul acela are spatele zidit,
are trupul sabie,
omul acela ar putea cu
aripa lui ascuțită să
taie jumătatea cerului.
poate vor cădea îngeri,
poate vor cădea icoane,
regi, imperii, coroane,
prafuri și pulbere-potop de sulițe
dar nu îl mai chem.
omul acela a murit în mine
ca într-un cimitir al elefanților,îmi
zic, și
mă strâng ghem la picioarele pământului
de parcă nu mai am loc.
alt loc
în alt timp
trenurile trec prin ceața dimineții
ca printr-o uriașă măcelărie automată
cu șuierul amorf al despărțirii
ziua se așează pleoștită peste clădiri și copaci
învelindu-i ca o plapumă rece
mai frumos decât toamna care se frânge împrăștiindu-și frumusețea în ochii muritorilor
decât ciorile învârtindu-se pe cer ca niște limbi de ceas amețite încurcându-ne viețile
decât ploaia în minor și pisicile galbene mieunându-mi la etajul cinci, ultima viață
decât fetițele acrilice de la capătul pensulei, decât peisajele whimsical în care mă ascund când
nu mai înțeleg dacă nu cumva sunt doar un uriaș ochi, o entitate hiperverbosensibilă,
mai frumos decât amintirile celei mai profunde specii, taine care ajung la noi cu întârzieri
ar trebui să plec
să las baltă totul să ies
din palma asta strânsă nu știu
cine și de ce mă strânge așa de tare
de parcă ar trebui să se întâmple ceva după
să mă transform într-un cozonac
într-un produs comestibil
uite ca nu
chiar plec
întâi îmi trimit mâinile, ușor ușor la drum
îmi iau capul, pe rând picioarele
unul câte unul
aproape că nimeni nu a observat că nu mai sunt
obișnuiau să vadă ceva colorat
mi-am lăsat sârma plină cu rufe, domnilor, asta e
și fac pariu
că nici acum nu știți
Comentarii aleatorii