nu pot uita vremea când rotunjeam literele
cu cerneală pelican
de parcă striveam bobiţe parfumate de mură
sălbatică
şi în privirea bărbatului întâmplător
era mereu acelaşi tablou toulouse-lautrec
cu rochia mea albastru spălăcit
ca un nor pe fotoliul de culoarea petalei de trandafir
rămas îngheţat putred în noiembrie
cu pălăria lui cadrilată aruncată
peste pardesiul meu din întâmplare
mă întrebam prea mult
de ce ţinea el tot soarele în dinţi când râdea
scriam mai departe
stau în camera mea de trei zile
e linişte şi frig ca în biserici
din când în când îmi vine mama la uşă
îi aud bătăile inimii ca nişte clopote îmi vorbeşte despre vindecare
ca şi cum mi-ar spune că peste noapte vor înflori copacii
când aici a rămas atâta iarnă
mă minte ca atunci când mă învăţa să merg pe bicicletă
mă sprijinea o vreme apoi îmi dădea drumul
vocea ei rămasă mult în spate parcă îmi şoptea aproape de ureche
mâna ei rămânea încă mult caldă peste mâna mea
era de ajuns cât să îmi ţin mult singură echilibrul
mugurii primăverii ca nişte nări umede
de cai nărăvaşi umplu copacii herghelii albe şi roaibe alergând în aer
tropotele lor nasc flori până la fructul dorit e cale lungă de dragoste
micii mei icari prea se depărtează de fiinţa mea fără teamă
nu observă geamul nedeschis al cerului această casă de nori unde
soarele un amorez înfocat a aţipit abia în zori
să-i potolesc cu apa unei cărţi îmi spun
îmi trag mările din atlas în suflet şi-i chem să se adape şi
să se odihnească îmi fac ţarc inima
trag poarta în urma lor a nepotoliţilor
aici scriam despre Dumnezeu și diavol
pe vremea când eram ucenic
masa la care stau a fost cândva birou masiv
mahon cu miros de cerneluri
în locul chelnerului patrula redactorul șef
aș mâzgâli un chapeau pe șervețel
să dau de sufletul literelor apuse o votcă
în locul tipografiei o bucătărie modernă
miroase din ce în ce mai pregnant a hârtie
biroul nostru cu cești sparte
spațiu select în care nu-ți vine să te îmbeți
dane te-aș invita măcar o dată să batem în ziduri
ca în mașinile de scris
să împărțim lumea în două imperii,
cu destulă putere să mimăm că / în ceea ce credem,
ceea ce iubim, nu poate să aibă moarte.
și totul va fi un bondage perfect,
în timp ce înaintăm pe sănii ca în fotografiile vechi
ascunse în mințile noastre, în care ne-am construit
alter –ego-urile ca pe niște case cu acoperișuri stricate.
*
și când o să ne fie dor de ceva să tăcem pur și simplu
deși știm că tot ce rămâne sunt aceste ierni albe, aceste
povești și respirația noastră de fosfor alb.
Comentarii aleatorii