mama își aștepta singură moartea într-un spital, într-o cameră numerotată, cu fereastră veche, înaltă, aproape solemnă precum un înger de veghe țintuit acolo demult lăsând se audă trecându-i ușor pe sub aripi primăvara care venea nu știu de unde venea și tot venea și nu se mai oprea din venit
nici nu mai țin minte când am început să-ți scriu… era foarte devreme, era foarte târziu?
dar nu prea contează acum acest aspect banal, nu despre asta vreau să pictez în fundal.
probabil am și pierdut cuvintelor șirul, cum pierde popa smerenia dând jos patrafirul.
cândva
dădeam visele la o parte cu mănuşi albe ca pe nişte cortine grele
întunericul îl ascundeam sub rochii
făceam dragoste cu holograme
şi vieţile prin care treceam
la gât le purtam ca pe nişte perle
*
vedeam dragostea dansând în jurul meu
în eşarfele ei ca în triunghiul bermudelor mă rătăceam
dispăream luni la rând
întorcându-mă cu răni din cele mai frumoase
cu răni ca nişte trofee de vânătoare
şi pielea ca o mantie îmi părea tatuată cu stele
Comentarii aleatorii