tăcerea de după-amiază
mirosea a budincă de prune făcută de-o fată de treabă
timpul unde tocmai intrasem ca într-o iubire cu flori
s-a ridicat în picioare
era cu mult deasupra păsărilor
şi mai aproape de soare
decât de inimă în care se moare de atac de panică
mulţumit ca după fiecare sărut
nu căutam cuvinte dintre cele mai dulci
aveam nevoie să scriu despre dragoste dintr-un loc fix
fără să-mi tremure mâna
din atâtea motive
continui să cred ca niciunul din cei care iubesc nu mor cu feţele în jos
de câte ori timpul întunecă degrabă
locul unde copacii lasă urme de frunze
nu-mi mai rămâne nicio cădere
s-o înalț cu lumină la judecată
unde pedeapsa
mai aproape decât orice moarte
îmi duce umbra
prin lume
stau în camera mea de trei zile
e linişte şi frig ca în biserici
din când în când îmi vine mama la uşă
îi aud bătăile inimii ca nişte clopote îmi vorbeşte despre vindecare
ca şi cum mi-ar spune că peste noapte vor înflori copacii
când aici a rămas atâta iarnă
mă minte ca atunci când mă învăţa să merg pe bicicletă
mă sprijinea o vreme apoi îmi dădea drumul
vocea ei rămasă mult în spate parcă îmi şoptea aproape de ureche
mâna ei rămânea încă mult caldă peste mâna mea
era de ajuns cât să îmi ţin mult singură echilibrul
îmi scriu bileţele şi le lipesc peste tot
să nu mi se şteargă memoria de cele trebuincioase vieţii
încă mai vrea ceva deşi nu ştie cum se fac banii şi
cât de uşor se scurg printre degetele astea lovindu-se de taste
într-o continuă autoflagelare
pereţii mei interiori se expun
în tablouri din care nu mai poţi ieşi decât prin
colaps
în tăcere-mpietrit, ameţeam
cu o halbă de bere nimicul,
în speranţa că o să apară
mai devreme sau mai târziu,
dinăuntru ori dinafară
vreun semn de aţipire
din partea lui. Eventual, unul
schiţat cu ţeasta
de sus în jos
ori din stânga în dreapta.
Însă, nimic.
Nimic nu s-a-ntâmplat.
Nimic altceva decât
nimicul -
acelaşi -
care continuă
să convieţuiască
în sângele meu
cu inamicul -
barmanul ăla
întunecat la faţă care,
din timp în timp,
îşi iţeşte capul
Comentarii aleatorii