bat clopotele
ghioceilor
le-a trebuit o iarnă să se dumirească
de ce pe aici te împaci greu cu viaţa
în lanţ merg păsările până mi-astupă tot cerul
în care mi-a fost îngropată copilăria
ca şi când cineva i-ar fi frânt picioarele
şi nu i le-a mai putut pune la loc
de acolo un os de vis
fosforescent îmi aminteşte
cum făceau schimb luna cu soarele
mioritic
mă mai auzi
mă mai cunoşti
în mâinile astea ai ţinut hăţurile unui nărăvaş
după amurg suntem singuri
focul aprinde spre nord
vântul deghizat în femeie
jar nestins
inima ta dacă merge pe vârfuri adorm
încă o noapte
iubesc la întâmplare
mâinile ţin partea
unui suflet întors din păcat
buzele iau forma dorinţei
să nu fii văzută când râzi
oamenii uită de la o viaţă la alta
privirea mea scoate demoni
aruncăm de pe templu
îngeri o singură dată
conştiinţa priveşte în altă parte
suntem atât de frumoşi cu vina iertată
în camera ta mai este loc doar pentru o prințesă
și pentru un vis plăpând netulburat două zile și trei nopți
lângă pat sticla cu apa plată nu prea rece
pe masa joasă tableta și trei bomboane fine cu alune
nimic altceva nu încape
poate doar o rază mușcându-ți talpa stângă dimineața și
zburând haotic
un fir de praf de pe o amintire de demult
De ziua ta, noaptea, urmăream
cu privirea-n tăcere cum,
dincolo de râsete şi libaţii, ceva
ne vâna sufletele, încercând
să le fotografieze,
în timp ce tu alergai cu gândul
spre dimineaţă, să le salvezi
de la umbre, editându-le poza,
astfel încât ceilalţi,
uitându-se la noi după aceea,
să nu îşi dea seama
de la ce ni s-au aprins ochii
în noaptea aceea când,
dincolo de râsete şi libaţii, ceva
ne vâna sufletele, încercând
să le fotografieze, iar eu
fredonam în gând versuri
de Esenin.
Comentarii aleatorii