m-a oprit un om să îmi spună
că-i un accident mai încolo şi strada e plină de cioburi
mi-a pus frăţeşte o mână pe umăr, sub umbrela fărâmiţată de ploaie
brazii ţineau câteva păsări pe crengi şi ziua
pâlpâia aducând din ce în ce mai aproape o fetiţă cu rochia ei galbenă, subţire
în pumn doi sâmburi care nu ştiu cum dar îi trebuiau
când arunci, desprinderea ia timp şi frică iar pentru poveşti
nu există instinct
n-a mai rămas nimic
nici măcar floarea
pe care nu o poţi smulge fără să laşi un gol
nu se dă gratis
viaţa e ca o cruce pe care o țin în mână
cu pământ cu tot
pleoapele se închid
ca în exercitarea visului
nu mă pot folosi tot timpul de mâini
îi dai telefon
vocea i s-a înăsprit
eşti ca un motociclist din drăgaică
gonind într-o sferă de oţel
în piele apar crevase
îţi dai seama că villon a murit în ea
sau a fost doar o sarcină extrauterină a timpului
zăpada e murdară nu mai sângerează înţepată de tocuri
nu ştii unde ai greşit
asta doare
poate e mai bine aşa
să răzuieşti ani în şir capela sixtină
ca un criminal urmele
să dispară mâinile acelea întinse
şi tot ce ai simţit
odată cu ele
în ochii plini de nisip
pescărușii și-au făcut cuiburi
așteptându-te
de la o clipă la alta
sunt prea reci locurile de unde ai plecat peste noapte
închis între acești pereți loviți
simt albul despre care nu ți-am vorbit
fiecare avem un loc al nostru de iederă
unde liniștea ne compară cu ceva firesc umbrelor
Comentarii aleatorii