sunt singură şi prin urmare toţi vorbesc
că am tăcut demult
am devenit atât de mioapă
încât îmi ţin ca melcul ochii
în vârful pixului cu gel
în jur miroase a cozonac cu mac
şi castane pocnind
pereţii sunt calzi ca o sobă cu cărbuni
Raskolnikov a adormit
pe raftul cel mai de sus al bibliotecii
mă trag de acolo de unde
n-am auzit să se fure vreodată slănina de la grindă
nici om cu om să nu întrebe bună ziua e ori
al cui eşti de nu te-a văzut ce te pricepi să faci
mândria şi umilinţa ca două obloane deschise
spre primăvară pomii se arătau mai plini de ei
păsările braţelor ocrotitoare
filosofie pentru viaţă şi alte situaţii periculoase
întreba de-a lungul peronului
la chioşcurile cu dulciuri la ghişeul de informaţii
nimeni nu ştie nicăieri nu se ştie
totul este pentru ei personal
inclusiv femeia cu bagajul de mână
capul cu gât prea subţire în noapte
străină într-un oraş unde s-a născut
doar tăcerea
din prea multe lacrimi costisitoare
ca un privilegiu al celor cu motor personal
sau caroserie evident galbenă
întoarcerea acasă
presiunea atmosferică a singurătăţii
zilnic întârziată
se anunţă la megafoane în sala de aşteptare
când devii trist rămâi singur în pragul casei tale
ca un copac ce nu cunoaşte libertatea mersului
te slujeşti de cuvinte ca de o plasă de prins muşte
atâtea lovituri de ciocan în piatra filozofală
şi nimic nu explică moartea
am aşa o scîrbă
de viaţă
de ziua asta de vineri
săracă în metafore
ca o văduvă de război
mi-e aiurea de poezie
cu limitele ei insipide
cu funcţionarii ei nefericiţi platonici
mi-e silă de voi
pînă şi bestia din mine
devine tandră
mi se urcă pe umeri pe cortex
se alintă ca o femeie la pms
dă din coadă
mă întreabă dacă o iubesc
dacă îmi va părea rău cînd are să moară
doamne s-a tîmpit limba română
mă sărută pe gură ca o fată prima oară
ce e cu lipsa asta de anotimp
Comentarii aleatorii