mă trag de acolo de unde
n-am auzit să se fure vreodată slănina de la grindă
nici om cu om să nu întrebe bună ziua e ori
al cui eşti de nu te-a văzut ce te pricepi să faci
mândria şi umilinţa ca două obloane deschise
spre primăvară pomii se arătau mai plini de ei
păsările braţelor ocrotitoare
uneori deschidem fereasta
ca niște oameni plictisiți de rutină
nimeni nu mai citește scrisori
îmbătrânim pe treptele caselor așteptările
umbrele se mișcă mai încet decât la oraș
în ce direcție cade apusul
cu ochii încercuim vrăbii strânse între aripi
apoi privim în gol tinerii cu inimile întredeschise
care nu au nevoie de cuvinte la prima întălnire
Fata cuminte prin care trecea înserarea
Ca o barcă, fără luntrași
Avea ochi foarte mari precum obloanele unei căsuțe albe
Îi închidea, îi deschidea
Îi scoatea pe rând ca pe o batistuță
Îi scutura de un praf nevăzut
Apoi ca o femeie grijulie care hrănește păsările
Întorcea spatele celor de dincolo, uita de ei
În fond sala vernisajului era doar o lumina rece fără umbre
Uimirea lor, cu ochi mulți și mici
Ea mai avea doar două ore
Și pleca în hawai
Ea pleca în hawai cu tot cu valizele ochilor ei uriași
daca ştiam de umbra ce se adună
dintre picăturile de ceară
limpezit
la fel cum clipoceşte aripa unui înger
când
doar foarte puţin obosit
se ridică de pe mânuţa unui copil cu scalpul golaş acoperit cu o caciuliţă cu reni,
daca ştiam de umbra asta absurd de frumoasă
ca degetele tale lemnoase mamă dragă mama mea
atunci nu plecam de lângă fruntea lui rece
pe care abia începuse să cadă zăpada, să se împiedice
ca intr-un puzzle absurd,
of da
cântec de îmblânzit picioarele mângâiate de vânt şi de soare
nu ştiam că, urcând,
mă voi lovi cu capul de un soi de moarte înflorită
că
mă va înghiţi paradisul cireşilor ca pe o rădăcină săvârşită dintr-o uriaşă greşeală
că
timpul acesta nu va mai fi recunoaşterea bătăilor de inimă
care şi pe mine m-au răsfăţat câţiva ani
numindu-mă „pescăreasa”
că
iubindu-mi bărbatul de brad într-o preafrumoasă bărcuţă cu pânze
purtată de vânt spre un ţărm năpădit de cireşi,
cu rădăcinile încercând să se domesticească în nisipul mirosind a lemn umezit şi a ploaie,
Comentarii aleatorii