Trebuie sa recunosc deschis ca in scriitura katyei am descoperit mereu o anumita "impietate" care nu doar ca m-a atras, eu fiind un notoriu profanator, ci m-a si linistit deopotriva. Arareori am intalnit in textele poetice contemporane o atat de stranie combinatie de revolta si liniste deopotriva, poate si de aceea aceasta serie de texte "vorbesc o latina ciudata" are un farmec aparte. Haideti sa ne inchipuim ca traim intr-o lume moarta, intr-o lume in care cuvintele nu mai au semnificatia de azi, ci au ramas doar SUNETELE... ele sunt singurele noastre punti catre descifrarea unui mesaj ingropat in negura unor timpuri. Sau haideti sa ne inchipuim ca suntem intr-o pestera, la adancimea uitarii sub pamant. Acolo sunt stalactite si stalagmite care se intind unele spre altele si se unesc in sute de mii de ani... picatura de apa scoate un SUNET, nu este oare o forma a creatiei? Daca asa, cu ochii mintii am derula pe fast-forward acest film al caderii picaturii, al formarii unei coloane, oare nu am obtine o simfonie? Oare nu am obtine "o latina ciudata"? Eu cred ca da. Bobadil. P.S. Versul "caut urme de viață sub piatra acefală ale acelui atât de imperfect erai" ar trebui reformulat pentru a scapa de impresia de dezacord. Propun "caut sub piatra acefala urme de viata ale acelui atat de imperfect erai".