oamenii din sat plecau dimineaţa se-ntorceau seara
el bocănea atent să nu deranjeze moartea
o lăsa să intre să se asigure că îi încap şi picioarele
că stă comod cu mâinile pe piept răstimp îi vorbea
stai fetiţo să sculptez câteva flori nemuritoare
să fie din partea mea când te-oi duce
următoarea zi
oamenii din sat plecau dimineaţa se-ntorceau seara
el bocănea atent încă o moarte arvunise
lemnul de esenţă pentru veşnicie
o lăsa să se aşeze cât e de lungană
să fie sigur că se potriveşte măsurilor
în fiecare dimineaţă te trezeşti copil
îţi iei viaţa la rost apoi îi cânţi melc melc codobelc
ea îşi scoate corniţele şi-ţi cântă şi ea
laşi în urmă toate imaginile reale
cei patru pereţi ai dimineţii te privesc uimiţi
vrei să-i urci ei cresc mai înalţi
asculţi cum tac întrebările
aperi această linişte ca pe o promisiune
făcută unui mort
o zi în care mi-e limpede şi indiferent
că sunt la fel cu ceilalţi mulţi
poeţi care pretind de-a lungul şi de-a latul hârtiei
că ei nu sunt Isus Hristos
desigur niciunul nu are urechile răstignite
peste cor de îngeri
sunt doar oameni uneori surzi alteori orbi
care rup din pâinea uscată fără s-o înmulţească
fărâmă pentru sine fărâmă pentru păsările libere
Cuvintele frumoase pe care ţi le-am scris,
pulbere în creuzetul absenţei tale.
Vorbele pe care nu le-ai rostit,
cârtiţe în solul minţii mele.
Nu vreau să adorm:
te-aş uita în timpul somnului.
Nu te trezeşti:
nu m-ai uita în nesomn.
Îmi rămân poeziile stupide.
Tu, cu cel aproape.
sunt mama fiului rătăcitor
ţineam pruncul înfăşat prea strâns până când a plecat
în lumea ispitelor
să-şi îndrepte genunchii
am dat vântului să muşte din mine patruzeci de ani
în deşert cu rochia de sac aspru peste pântecul gol
am spălat picioarele statuilor preasfinte
în ulei din sfârcuri de măslin
am dat ploilor culoarea lacrimii când încă strigam după pruncul meu
din gura unei peşteri deschisă în furtună
am învăţat legea uscată
din pădurea osândiţilor
Comentarii aleatorii