ar trebui să plec
să las baltă totul să ies
din palma asta strânsă nu știu
cine și de ce mă strânge așa de tare
de parcă ar trebui să se întâmple ceva după
să mă transform într-un cozonac
într-un produs comestibil
uite ca nu
chiar plec
întâi îmi trimit mâinile, ușor ușor la drum
îmi iau capul, pe rând picioarele
unul câte unul
aproape că nimeni nu a observat că nu mai sunt
obișnuiau să vadă ceva colorat
mi-am lăsat sârma plină cu rufe, domnilor, asta e
și fac pariu
că nici acum nu știți
în seara asta te așezi lângă mine și încerci
să-mi spui cât de frumos se jucau copiii
în fața blocului astă vară pe un ton care să-mi calmeze
fluctuațiile emoționale
desigur eu sunt absentă
îmi imaginez cum ar fi dacă tu m-ai vedea cu adevărat frumoasă
cu adevărat reală
cu adevărat femeia pe care să o strângi în tine
bucățică cu bucățică până la ultimul ciob
Vinețiul dungilor sticlos, dintr-o parte,
ca un cal sub potcoavă drumul de piatră
zdrobind - țipari în amonte prin măduvă
mai flăcări, mai viu, în pieptul aramei
umbre neștiute răscolind ca vântul
prin căpriori, ca degetele nisipul.
Și pentru că ziua duhnește de-atâta răcoare
se-nfig și păsările în pământ, morților –
suavelor lor oase, albite de-atâta așteptare
ciripindu-le vestea.
Numi tu, cu foșnetul rochiei, închipuind un șaman,
numai tu le alungi morții lor să-și îngroape.
adesea lângă plopul cunoscut
poezia soaţă cuminte aşteaptă
lacul singurătăţii mele de nuferi este
albastru la citit chipul tău oglindeşte luna
pe deal însereză după cântec de bucium
viaţa intră smerit în case mărunte în
faţa lui dumnezeu luceafărul
coboară în genunchi pentru noi
codrului îi lipsesc păsări somnoroase
arar îi suspină izvorul de oameni
în dungă puf bătut de vânt dorul
risipă face din inima mea
tămâie arde drum de geniu
marea spală lespedea
dorinţei tale cuvintele n-au murit
Comentarii aleatorii