ai ascultat vreodată marea de pe balcon
încât să vrei o țigară
sau ai văzut cum
soarele se ridică lent din piatra ponce
atunci stăteai cum stau casele cu tufe în podea
pragul de sus al secretelor
te scotea în lume
îți întindea o cană fermecată
beai ani și te strâmbai
pentru tine moartea era un balon uitat
îl miroseai bolnav de petunii
/ the more you love a memory, the stronger and stranger it is/ v. nabokov
s-a distrus simetria dintre tine și lume, spații, obiecte,
urmele distrugerii sunt ascunse în tine.
aluneci încet în leagăne,
în prima bancă rămasă undeva în afara școlii,
pe locul de lângă fereastră, în seara aceea de noiembrie
în care a venit gerul. când peste noapte ferestrele rămân deschise .
acum oamenii nu se mai sinucid
din dragoste
aleg variante mai sofisticate
cum ar fi libertatea
de a muri de foame
dimineaţa așează lumina pe scaune
apoi i se inchină
totul e zaharisit în mintea lor
fac coadă la crucea roșie
pentru fiecare anotimp
se cere tot o altă inimă
care să le pompeze sângele
măcinat precum un bob de grâu
sub pietrele de moară
întunericul mi se pare bolnav
rugăciunea n-are o zi liberă
numai uşa încuiată o tulbură
din tot ce ţin minte
nici moartea n-are odihnă
ea scuipă în palme
aşa cum o face tăietorul de lemne
mai slabă ca oricând
foamea îmi scoate în faţă un preot
apa din care sfinţeşte morţii priveşte spre cer
bunătatea e la ora închiderii
oameni buni
nimeni nu e de aruncat
şi ultima firimitură de pâine trebuie împărţită în mai multe bucăţi
și de vei pleca pe mare
ia cu tine
o cochilie de melc
părăsită
cîndva
dorului pradă
legănat de valuri
să ți-o apropii
de urechea stîngă
și-ai să auzi
foșnet de frunze
iar în seri de vară
colindîndu-ți urbea
supraveghează pașii
și cruță melcii
chiar dacă
ochii tăi vor căta departe
întrebîndu-se
ce culoare mai are marea
Comentarii aleatorii