n-am ce să spun
aşteptările sunt mai lungi decât iernile
sentimentele seamănă cu gândurile pe care ni le-am mai spus
cât să ne scoatem sufletele din adâncuri
mă mulţumesc că nu-mi eşti străină
viaţa nu ştie nimic
încă se vaită
nu-şi dă seama ce pierde
doar când trage să moară
caută
o cale de întoarcere
am văzut
frica şi zbaterea celor dragi prin punga de plastic
apoi blândeţea mişcărilor şi renunţarea
pulsul perfect întins ca un picior de balerină
în aparate
patul a fost rece când l-am atins
noaptea lungă ca o mărturisire & trupul greu purtat pe braţe mult prea departe
apoi rupere de noduri
această uluitoare tristeţe se aşează peste mine ca pielea unui berbec jupuit
aşadar merg pămîntul sticleşte fiecare grăunte de praf e un mort
fiecare zăpadă căzută o blană
aşadar merg un mers fără urme ca hansel cu buzunarele goale după ce a dat totul lui grettel
poate voi ajunge la casa din pădure poate voi ajunge la pădurea altei case
cine ştie
vreau să te uit încet
zi după zi construiesc un anotimp latent
dă-mi timp să fac din toate ale tale
versuri de dimineață amiază seară
nu te va bănui nimeni în miezul lor
doar vor tresări când te vor întâlni pe stradă
se vor întreba unde te-au mai văzut
singura grijă a lui cobuz era să nu-i fure cineva bicicleta
la crîşmăriţă striga marianoo ai grijă la bicla mea şi mută pe taraf tv
în jumate de oră dădea pe gît patru sferturi de muscăţel se lăuda
că a fentat moartea cînd l-a dus nevasta la tratament în italia
toate astea s-au întîmplat pînă cînd o noapte mi-a spălat picioarele cu ulei de măsline
ca magdalena cristului
a intrat unul în crîşmă şi-a zis
bă am văzut pe cineva la urgenţe cum era resuscitat dar n-a avut nici o şansă
şi uite-aşa a ajuns cobuz în legendă
Comentarii aleatorii