există bănci pe care
nu-i mai e dor nimănui
să se așeze
stau cuminți lîngă morminte
se descuamează
nici o umbră nu le mai mîngîie
ridurile
doar noi
ne privim pe furiș
dintr-un soi de marmură
neagră cu nume
ce nu ne spun
nimic nu-i nimic
hai să ne uităm
cumva
aici
lângă o fereastră deschisă
ca o iubire lipsită de orice sentiment
făceai presupuneri
cuvintele rostite frumos aveau siluete de oameni cu suflet prea bun
aveai de unde alege cel puţin un prieten
ar fi păcat să renunţi la vise
îngrijidu-ţi scrisul
lumea tot va vorbi despre lumina aprinsă în cameră
încearcă să zbori
greşelile pot fi distruse abia după ce te înalţi
nu trebuie să fii dezamăgită de vârstă
orgoliile tinereşti sunt ca nişte pietre de moară
continuă să naşti ai nevoie de aripi
cu faţa îngropată în pernă
tăcerea nu are destul cer
ameţesc în povestea de dragoste spusă cu capul în jos
singura clipă pe care o pot scoate afără din umbră prin şoaptă
e numai iubirea
o văd îmbrăcată în rochiţa ei roşie
la doar câteva zile după primul sărut
zâmbesc
cu o parte din lucruri rămase pe rafturi
zilele mele sunt ca nişte haine împachetate în grabă
iubesc
numai cuvintele spuse din inimă îşi întorc capul spre mine
Vinețiul dungilor sticlos, dintr-o parte,
ca un cal sub potcoavă drumul de piatră
zdrobind - țipari în amonte prin măduvă
mai flăcări, mai viu, în pieptul aramei
umbre neștiute răscolind ca vântul
prin căpriori, ca degetele nisipul.
Și pentru că ziua duhnește de-atâta răcoare
se-nfig și păsările în pământ, morților –
suavelor lor oase, albite de-atâta așteptare
ciripindu-le vestea.
Numi tu, cu foșnetul rochiei, închipuind un șaman,
numai tu le alungi morții lor să-și îngroape.
Comentarii aleatorii