oraşul nu mai ascultă nu mai pândeşte nu te mai înţelege
butoiul de tablă în care a fost smoală arde mocnit
tuşind scântei deasupra vreascurilor de castan
fumul pictează sub podul drăgăicii noi constelaţii
ştiu că nu mă pot înălţa cât poţi coborî
sinodul oamenilor străzii
dezbate noaptea sub arcul de beton
natura mea umană şi poetică
schisma va veni din urmă
şi unii dimineaţa cu gulere albe scrobite
vor aştepta în downtown
viaţa topită în lingouri
ca într-o apă căreia îi ghicești uneori scoicile
îmi cufundam capul în aerul după-amiezii
simțeam răsuflarea nucului pe care aproape
nu l-am mai recunoscut
toate îmi deveneau familiare în timp ce se petreceau
m-am născut ca să povestesc despre clopotele mari și singuratice
despre mirosul pământului primăvara
din care mușcă lopeți galbene cu voci ascuțite
ochi de mamă care tresar
din mână nu mai răsare creștetul meu
doar o furnică mare roșie
care îi sărută palma pe dinăuntru
Se făcea că plouă cenuşă ca într-un crematoriu nemţesc,
ceaţa sugruma lanul de porumb,
lanul de porumb, fuga mea.
La fiecare pas îmi cădea câte un deget, câte un ochi, câte o buză,
m-am trântit până la gât în mlaştină mov,
peste deal treceau trenuri şi fulgere,
peste deal nu trecea nimeni.
Prin oase, omizile înfloreau frica,
nu voiam,
nu voiam să mă gândesc,
nu voiam să mă gândesc la noi.
se anunţă cod galben de ninsori zic să ies aiurea pe străzi un câine
de o culoare incertă merge în cerc nu ajunge nicăieri cum şi timpul
îndesat între patru pereţi ai fi în stare să-l arunci la tomberon
pun haina uşoară ca o nea neatinsă dimineaţa în lumina felinarelor fâşâie
mă asigur că am încuiat şi plec să colind oraşul fără oameni
fumurile curg înspre mare fac nod la podul midiei unde câţiva pesăruşi îl duc între aripi ca pe un deţinut până-ntr-un val cu gură de rechin
o iau spre răsărit îmi aud inima ca într-o iesle
Comentarii aleatorii