fiindcă toate îmi merg de-a-ndoaselea cum zicea topârceanu
şi primăvara poeţilor este mereu doar o copie la indigo negru a soarelui
o eclipsă a muzelor pişcate de degete precum pomii de albine harnice
în definitiv de ce să nu scriu încă o poezie cât timp ceilalţi mai dorm
să alung apneea de dimineaţă
alt loc
în alt timp
trenurile trec prin ceața dimineții
ca printr-o uriașă măcelărie automată
cu șuierul amorf al despărțirii
ziua se așează pleoștită peste clădiri și copaci
învelindu-i ca o plapumă rece
pieptul meu e un câmp de forță care adună toată zăpada,
adună secundele în păraie albe. apoi ceasul se-oprește.
numește două animale care aleargă și se camuflează
cu sângele la vedere. în locurile de veci se doarme în liniște
cu două trei lumânări aprinse de paznicii înfrigurați.
acolo dormim, așteptând cea mai frumoasă resuscitare.
Dacă o femeie se naşte femeie se spune că nu se mai poate schimba nimic.
Purtam căiţă precum Cănuţă om sucit. Mânuţa mică roşie ca mâna unui măcelar, cercul alb de lumină din jurul frunţii.
Când eram aproape femeie m-am aşezat pe pământul gol şi am desenat norii roz-albii. Nimeni nu a intervenit, ploaia a fugit din ochii mei. Fluturii cap de mort au polenizat florile de măr. De atunci au crescut mai multe fructe ale pământului. Cine să mă creadă dacă încă mai zâmbeam?
Comentarii aleatorii