am aşa o scîrbă
de viaţă
de ziua asta de vineri
săracă în metafore
ca o văduvă de război
mi-e aiurea de poezie
cu limitele ei insipide
cu funcţionarii ei nefericiţi platonici
mi-e silă de voi
pînă şi bestia din mine
devine tandră
mi se urcă pe umeri pe cortex
se alintă ca o femeie la pms
dă din coadă
mă întreabă dacă o iubesc
dacă îmi va părea rău cînd are să moară
doamne s-a tîmpit limba română
mă sărută pe gură ca o fată prima oară
ce e cu lipsa asta de anotimp
orice călătorie e un ȋnceput, dar ȋnainte de-a pleca,
e bine să verifici ruta, vremurile, cerul şi inima…
am fost luat de ceafă şi aruncat ȋn burta calului fără să mi se dea niciun indiciu
zile, luni, ani, peregrin printre propriile spaime
la adăpostul ȋnchisorii
pe un perete o mână a scris:
“ȋn noaptea urgiei, porţile cetăţii se vor deschide şi calul va fi primit ȋn cetate”
peste tot desluşesc semne…
zile plecate ȋn căutarea vestitei nopţi ce nu mai apare,
suflete ce-şi lasă umbrele de strajă şi se prăfuiesc ȋn aşteptare,
oricum suntem închişi într-un mormânt
mişcător
că suntem vii este doar o părere
a noastră despre noi
din emfatic nu se coboară ca din ascensor
pe oase înfăşuraţi cu un fel de
compoziţie întâmplătoare
ca să mimeze uneori sunete
din partitura de care aparţinem
unii i-ar spune viaţă dacă nu şi-ar da seama
că sunt pătrunşi de prea mult spirit
se înţelege că doar glumind
uneori pe seama cuiva
ne mai putem apropia de identitate
ca de o planetă din care se degajă aburul
unei respiraţii forţat allegro
noaptea
nici măcar într-un vis nu încape
așa cum și-a dorit
drumul ce-l leagă de femeie
îl strânge la suflet
curând o să verse ficatul
acolo unde umbra
tresare îndelung
de parcă inima
i-ar strecura printre buze
clipa
în care simte nevoia să spună ceva
Comentarii aleatorii