o zi în care mi-e limpede şi indiferent
că sunt la fel cu ceilalţi mulţi
poeţi care pretind de-a lungul şi de-a latul hârtiei
că ei nu sunt Isus Hristos
desigur niciunul nu are urechile răstignite
peste cor de îngeri
sunt doar oameni uneori surzi alteori orbi
care rup din pâinea uscată fără s-o înmulţească
fărâmă pentru sine fărâmă pentru păsările libere
şi nu am ştiut ce să fac atunci
cu lacrimile lui tata
îmi păreau mai grele decât o pălărie nucleară îndesată
tocmai la mine în piept
de un joben roşu
obscur
şi
silenţios
tată
de ce plângi tată
aş fi vrut să urlu şi aş fi urlat dacă
nu m-aş fi lovit de dragostea lui de pădure ca de un zid
un zid greu dement ca un electron orbitând ca prin somn aşa de strâns că mă
dureau degetele cu care încercam sa îi scriu ceva tatei
peste tot unde merg văd ochi xenofobi. dimineaţa mă ia şi mă zvârle din casă,
mă urc în jeep şi plec la starbucks. vântul ascuns după plopi se ia după mine ca un
câine după stăpîn. la buford drive colţ cu millcreek crossing e o mare confuzie.
cineva dintr-un lexus îmi spune că trântită pe jos o scândură plină de cuie stă cu
limba scoasă la lume. pînă vine poliţia îmi cresc două junghiuri pe muşchii şezutului
iar la picioare am clei. în urma confuziei iau şi-un tichet.
la capătul răbdării abandonez timpul şi mă pun să scriu acest poem despre
Îmi împart lumii
singurătatea
felie cu felie,
ca pe un tort,
din acela cu
vişină, mamă,
de care-mi făceai
în copilărie,
de ziua mea,
când,
eu te rugam
să-mi faci
un frate,
să am
cu cine vorbi
şi cui să-i port
de grijă,
că de mine
va avea grijă
lumea,
să nu rămân
singur,
atunci când
tu, mamă,
nu vei mai fi.
Comentarii aleatorii