cînd bărbatul iese din peşteră leoparzii se ascund
azi va fi unul mai puţin
şi sîngle lui picurînd va străluci în vîrful suliţei
ca un neg stingher în bărbia lunii
şi cu degetul în aer el va desena profilul femeii iubite
tolănită în blană ea îşi va dezveli inima
o secundă înainte de ultimul fulger
căzut fix în copacul din care se trage totul
şi toată piatra şi lutul din ei se va zdruncina
şi se va face pulbere şi praf de aruncat
în ochii jivinelor ce dau ocol
dar nu mai au curaj să se ridice pe labele din spate
să împărțim lumea în două imperii,
cu destulă putere să mimăm că / în ceea ce credem,
ceea ce iubim, nu poate să aibă moarte.
și totul va fi un bondage perfect,
în timp ce înaintăm pe sănii ca în fotografiile vechi
ascunse în mințile noastre, în care ne-am construit
alter –ego-urile ca pe niște case cu acoperișuri stricate.
*
și când o să ne fie dor de ceva să tăcem pur și simplu
deși știm că tot ce rămâne sunt aceste ierni albe, aceste
povești și respirația noastră de fosfor alb.
sunt o grădină japoneză fără niciun cireș când umbli prin mine cu
mâna întinsă draga mea și e iarnă și mi se usucă gura de dor
în căldura camerei parcă ai veni la mine de sub roțile tramvaielor
cu trei picături de căpșună pe frunte cu fusta murdară de mâl cu ochii
ca pietrele din râuri în timp ce mie mi-e dor de nașterea mea de acele
urlete animalice sau de cum îmi atingea mama obrazul în copilărie
când lucrurile creșteau mari și mă sufocau ea lua puțină apă și mă
stropea în joacă inima mea avea alt sânge de împins spre cer îmi aduc
Comentarii aleatorii