a venit vremea să învăț copacul
din fața casei mele
că pînă și securea are mînerul de lemn
să îi mîngîi umbra cu degetele
ca pe o femeie pe care nu pot să o mai ascund
a venit vremea să mă îmbăt cu lumina
strecurată prin el pentru ultima dată
să îngenunchiez în fața liniștii
ca în fața unei simfonii neterminate
și să aștept să se facă din nou primăvară
ca din greșeală
pereţii iau forma frumoasă a craniilor izbite
în încercarea de a prinde un ritm firesc, orbitele se lărgesc cu încă o spaimă;
stăm de veghe cu ţigările aprinse,
timpul se ascunde în colţuri întunecate alături de celelalte lucruri inventate.
ne-am găsit şi toate drumurile s-au adunat sub noi într-un punct sinistru,
o groapă micuţă şi caldă ca un sac de dormit;
pentru o vreme aceasta a fost dragostea noastră, un spaţiu strâmt şi intim
în care am rezistat eroic.
nu mai suntem cum eram gândeşte-te cu ochii închişi
când ştii să faci acele lucruri le ştii şi din cauza mea
împărţeam nopţile refuzate la export aerul demisec
refugiile pentru gânduri camera de gardă mirosul morţii
patul din salvare ne aducea cuvintele pe braţe
până în degete simţeam strigătul lor de durere
demonice tumultuoase răzvrătite ar fi trebuit
să încetăm de atunci să credem că suntem
mai buni unul împotriva celuilalt
Comentarii aleatorii