să recunosc
ascult beat-uri tot mai rare
și gândesc în ritmuri tot mai lente
de parcă zilele care trec
impasibile ca un avion utilitar
pe deasupra capului meu
mă stropesc de acolo, de sus
din înaltul Soarelui lor de Amiază
cu un praf de plumb
doar noaptea și doar uneori
prin fereastra întredeschisă
mi se pare că întrezăresc un alt Soare
ceva mai mic,
mai blând, mai îngăduitor cu mine
și cu toate greșelile mele
oamenii din sat plecau dimineaţa se-ntorceau seara
el bocănea atent să nu deranjeze moartea
o lăsa să intre să se asigure că îi încap şi picioarele
că stă comod cu mâinile pe piept răstimp îi vorbea
stai fetiţo să sculptez câteva flori nemuritoare
să fie din partea mea când te-oi duce
următoarea zi
oamenii din sat plecau dimineaţa se-ntorceau seara
el bocănea atent încă o moarte arvunise
lemnul de esenţă pentru veşnicie
o lăsa să se aşeze cât e de lungană
să fie sigur că se potriveşte măsurilor
îmi desfaci aripile încet
zbor sau tăiere întreb zâmbind
gesturile tale devin imagini dintr-un film pe care
ar trebuit să îl vizionăm cândva împreună
singurătatea e o pasăre fără cer
lacrimile nu pot șterge nimic
lacrimile nu pot șterge nimic
acesta e țipătul care desparte inima de restul universului
rugăciunea de palmele neputincioase
ce aș putea să-ți spun oare
despre liniștea care mă traversează acum
ca o autostradă prin deșert
decît că nu știu de unde vine
și nici încotro se duce
nu știu nici măcar dacă ea trece prin mine
sau dacă eu sînt o parte din ea
în timp ce lama orizontului nestatornică de jur împrejur
îmi decupează viața în cercuri concentrice
ca o închisoare treptată și sigură
liniștea îmi ustură pleoapele cu franjurii ei
de meduză indiferentă
în timp ce mă gîndesc la tine
fără să vreau și fără să însemne mai mult
decît atît
Toată apa din trup
mi se adunase sub inimă,
călcâiele erau o idee de gumă,
spuneam în gând tabla înmulţirii cu şase –
ceva concret,
puţin control.
Te-ai întors brusc după umărul stâng,
am mai apucat să-ţi văd dunga ochilor,
ochii cu albastru spart şi roşu ud,
ochii aidoma sfârşitului,
ţi-am mai atins, ca-ntr-un accident, firul mâinii,
am încercat să-ţi mai spun ceva.
Călcai grăbit şi subţire
în mine;
în fiecare odaie întorceai tablourile
cu faţa la perete.
Comentarii aleatorii