păpuşile ce zâmbesc din cutii nu ştiu
niciodată ce vrei
tu poţi liniştită să îţi îmbraci lenjeria ta albă peste
dumnezeiasca ta piele ce sclipeşte
acum dintre aşternuturi şi ele
nu ştiu niciodată nimic
dacă floarea aceasta portocalie pe care o vei aşeza
să rămână de veghe până când se va face
din nou
peste lume
un mare întuneric,
mai întins decât undele ghimpelui fiinţial...
hm, de ce îi spun ghimpe?
aşa, uite, m-am îndrăgostit eu de tine ca de un poem
de-al lui nichita, ca de imensa lumină în care îţi strălucesc
coapsele
sîntem o generație de insomniaci
carii scobind în scaunul putred al universului
neînvinși în jocurile de noroc ale nopții
niciodată convinși de limitele orelor nubile
niciodată suficient de aproape de contur
sau de poarta în casă
perfect simulată de amintiri
sîntem o redută pe care adolescenții fumează marijuana
indiferenți la granițe sau formule lingvistice
eliberați de obsesiile gramaticii de casetofon
sîntem o geamandură cu ancora lipsă
un semafor un macaz
fară rost
sîntem o enormă parabolă ruptă
în tăcere-mpietrit, ameţeam
cu o halbă de bere nimicul,
în speranţa că o să apară
mai devreme sau mai târziu,
dinăuntru ori dinafară
vreun semn de aţipire
din partea lui. Eventual, unul
schiţat cu ţeasta
de sus în jos
ori din stânga în dreapta.
Însă, nimic.
Nimic nu s-a-ntâmplat.
Nimic altceva decât
nimicul -
acelaşi -
care continuă
să convieţuiască
în sângele meu
cu inamicul -
barmanul ăla
întunecat la faţă care,
din timp în timp,
îşi iţeşte capul
era un oraş în care tocurile înalte pocneau rar
pe asfaltul cel de toate zilele
dar când se întâmpla pământul tremura din încheieturi
precum mesele din vagonul restaurant
se învârteau mai iute moriştile de jucărie din parcul copiilor
Comentarii aleatorii